Un om foarte inteligent poate lua decizii excelente la muncă și poate greși grav în propria viață. Am văzut asta de aproape. Anii m-au învățat că oamenii nu iau cele mai importante decizii doar cu mintea. Le iau cu speranța. Iar speranța are un obicei curios: atunci când ne dorim foarte mult ceva, începe să negocieze cu realitatea și să o vadă altfel decât este.
Am observat asta la un prieten apropiat. Un om cu o minte briliantă, un profesionist excepțional, care lua decizii strategice de milioane și construise o afacere solidă. Disciplinat și respectat, era un tactician redutabil. Tocmai de aceea m-a surprins cât de puțin vedea limpede într-unul dintre cele mai importante domenii ale vieții lui.
Avea un viitor care părea așezat și liniștit. Singurul lucru pe care și-l dorea cu adevărat era o familie și copii. Când mi-a spus că se căsătorește, am fost surprins — pentru că vedeam între ei lucruri pe care el părea să nu le observe.
L-am întrebat atunci:
„Crezi că vă doriți același viitor?" A zâmbit și mi-a răspuns cu încrederea aceea specială pe care o au doar oamenii convinși că iubirea va rezolva orice diferență — genul de încredere pe care o mai văd, poate, doar la cineva proaspăt angajat, în prima săptămână, înainte să afle cum stau lucrurile cu adevărat pe interior.Nu am insistat; nimeni nu poate trăi viața altcuiva. Au trecut doi ani, copiii nu apăreau, iar promisiunile făcute la începutul relației rămăseseră doar promisiuni. Un reproș legat de fumat, scăpat la aniversarea lor, un telefon de serviciu care vibra insistent în tăcere și o rețetă de contraceptive găsită din greșeală au fost suficiente pentru a dărâma un edificiu construit mai degrabă pe speranțe decât pe realitate.
Într-o zi m-a invitat la prânz, din senin — nu mai mâncasem demult împreună, deși obișnuiam să facem asta des. Am vorbit despre orice, mai puțin despre ceea ce îl apăsa. Mai târziu mi-a spus că simțea totul ca pe o lespede pe piept. La despărțire, s-a uitat în ochii mei și mi-a spus doar atât: „Geluțu, ai avut dreptate." Nu m-am bucurat. Uneori ai prefera să greșești, mai ales când adevărul îl costă și doare atât de mult pe cineva drag.
Privind în urmă, mi-am dat seama că diferența nu era între inteligență și lipsa ei, ci între două moduri de a cunoaște. Mintea analizează, compară, argumentează, caută dovezi. Dar există situații în care observăm semnale subtile pe care nu le putem demonstra imediat — le simțim înainte să le putem explica. Uneori, primul semnal vine din stomac. De aici și celebrii «fluturi». De multe ori, nu intuiția ne înșală, ci dorința noastră de a explica rațional ceea ce, în adâncul nostru, știm deja.
Astăzi cred că maturitatea înseamnă să pui inima și mintea să lucreze împreună, nu să alegi între ele. Intuiția îți poate spune unde să privești. Rațiunea trebuie să verifice ceea ce ai observat. Iar discernământul decide.
La muncă, multe decizii se iau cu cifrele pe masă. Ai rapoarte, ai analize, ai grafice, ai indicatori - e ușor să iei o decizie cu toate informațiile clare în fața ochilor tăi. Dar viața mi-a arătat de prea multe ori că, în alegerea partenerilor și a oamenilor de încredere din jurul tău, discernământul bate orice analiză teoretică. Pentru că nu toate informațiile importante sunt vizibile. Unele le înțelegi din experiență, din comportamentul oamenilor și din acele semnale subtile pe care le simți înainte să le poți explica. Iar intuiția — acel semnal discret pe care îl ignorăm prea ușor — merită ascultată înainte ca realitatea să o contrazică. Atunci când ne dorim foarte mult ceva, începem să explicăm fiecare semnal care ne deranjează. Găsim motive, facem compromisuri și acordăm timp unor lucruri despre care, în interiorul nostru, știm că nu sunt în regulă.
Adesea, nu mintea ne păcălește, ci felul în care o folosim pentru a justifica ceea ce ne dorim deja să credem. Ne construim scenarii confortabile, explicăm compromisurile și amânăm adevărul pentru că este prea dureros de acceptat. Cele mai costisitoare decizii din viață apar atunci când inteligența încearcă să justifice ceea ce conștiința avertizase deja.
Poate că adevărata înțelepciune nu este să ai mereu dreptate. Este să ai suficientă liniște interioară încât să asculți semnalul discret pe care îl simți, suficientă rațiune ca să-l verifici și suficient discernământ ca să iei o decizie.
Dacă acest text ți-a spus ceva sau crezi că i-ar putea fi de folos cuiva, dă-i un share și un tag. Mă ajuți pe mine să ajung la mai mulți și ajuți pe cineva care poate are nevoie exact de acest gând acum.
P.S.
Uneori, adevărul apare atunci când emoția și logica încetează să se mai contrazică.
Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.
#Tineri #Discernamant #DezvoltarePersonala #Relatii #GeneratiaNoua
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc. Bine ai venit!