După ce ai avut curajul să te oprești, urmează o etapă mai puțin spectaculoasă, dar esențială: să faci loc pentru ceea ce urmează.
În materialul care stă la baza acestei serii, am numit-o simplu: identificarea surselor de regret și eliminarea lucrurilor care continuă să ne țină pe loc. Metafora este cea a unei grădini: nu poți avea flori sănătoase dacă păstrezi, printre ele, buruienile care le sufocă.
În leadership, buruienile arată diferit. Pot fi procese care și-au pierdut rostul, dar pe care nimeni nu mai are curajul să le elimine. Pot fi proiecte care consumă resurse fără o perspectivă reală. Pot fi comportamente tolerate prea mult. Pot fi oameni păstrați în roluri nepotrivite. Pot fi reguli create pentru o problemă care nu mai există. Și pot fi, uneori, decizii pe care liderul refuză să le lase în urmă.
Nu tot ce ai început trebuie continuat. Avem o tendință firească de a da valoare lucrurilor în care am investit timp, bani, energie sau reputație. Cu cât investiția este mai mare, cu atât renunțarea devine mai dificilă. Apare gândul: „Am ajuns prea departe ca să ne oprim acum.” Dar distanța parcursă nu face automat destinația corectă. Iar ceea ce ai investit deja nu devine mai valoros doar pentru că investești și mai mult.
Uneori, maturitatea managerială înseamnă să accepți că o decizie bună ieri poate fi o decizie greșită astăzi. Contextul s-a schimbat. Piața s-a schimbat. Oamenii s-au schimbat. Organizația s-a schimbat. Și atunci trebuie să se schimbe și decizia.
Uneori, maturitatea managerială înseamnă să accepți că o decizie bună ieri poate fi o decizie greșită astăzi. Contextul s-a schimbat. Piața s-a schimbat. Oamenii s-au schimbat. Organizația s-a schimbat. Și atunci trebuie să se schimbe și decizia.
Ce tolerezi crește. Există însă ceva și mai important decât ceea ce construim: ceea ce alegem să tolerăm. Un proces complicat, tolerat suficient de mult, devine „modul nostru de lucru”. Un comportament nepotrivit, trecut repetat cu vederea, devine cultură. O excepție făcută prea des devine regulă. O decizie amânată suficient de mult devine un cost.
De aceea, cultura unei organizații nu este definită doar de valorile scrise pe pereți. Este definită și de lucrurile pe care oamenii văd că liderul le acceptă.
Aici apare o responsabilitate discretă, dar grea: ce lași să rămână spune multe despre cum conduci.
A decide să te oprești e primul pas. Al doilea, mai greu, e să te oprești efectiv.
Am văzut lideri care au anunțat, cu toată convingerea, că renunță la o direcție greșită — și apoi au continuat, discret, s-o verifice. Un ochi pe vechiul proiect "doar să vedem cum merge". Un telefon rămas deschis cu fostul partener de business "pentru orice eventualitate". Un buget mic, păstrat "de rezervă", pentru strategia pe care tocmai au declarat-o moartă.
Nu ai oprit nimic. Doar ai încetinit, ținând frâna de mână trasă pe jumătate, în timp ce continui să apeși pe accelerație.
STOP-ul adevărat nu e o declarație. E o ușă închisă de-a binelea.
Asta înseamnă, concret: contractul reziliat, nu "renegociat mai blând". Rolul redefinit, nu doar redenumit. Direcția veche scoasă din agenda mentală, nu doar mutată la "arhivă".
(E ca la o dietă: nu ții biscuiții "doar pentru musafiri" dacă tu ești singurul care îi mănâncă.)
Abia după ce ai închis complet ușa aceea, ochii tăi sunt liberi să vadă drumul nou. Nu înainte. Atenția este o resursă finită — și cea consumată privind în oglinda retrovizoare nu mai e disponibilă pentru drumul din față.
De aceea, cultura unei organizații nu este definită doar de valorile scrise pe pereți. Este definită și de lucrurile pe care oamenii văd că liderul le acceptă.
Aici apare o responsabilitate discretă, dar grea: ce lași să rămână spune multe despre cum conduci.
A decide să te oprești e primul pas. Al doilea, mai greu, e să te oprești efectiv.
Am văzut lideri care au anunțat, cu toată convingerea, că renunță la o direcție greșită — și apoi au continuat, discret, s-o verifice. Un ochi pe vechiul proiect "doar să vedem cum merge". Un telefon rămas deschis cu fostul partener de business "pentru orice eventualitate". Un buget mic, păstrat "de rezervă", pentru strategia pe care tocmai au declarat-o moartă.
Nu ai oprit nimic. Doar ai încetinit, ținând frâna de mână trasă pe jumătate, în timp ce continui să apeși pe accelerație.
STOP-ul adevărat nu e o declarație. E o ușă închisă de-a binelea.
Asta înseamnă, concret: contractul reziliat, nu "renegociat mai blând". Rolul redefinit, nu doar redenumit. Direcția veche scoasă din agenda mentală, nu doar mutată la "arhivă".
(E ca la o dietă: nu ții biscuiții "doar pentru musafiri" dacă tu ești singurul care îi mănâncă.)
Abia după ce ai închis complet ușa aceea, ochii tăi sunt liberi să vadă drumul nou. Nu înainte. Atenția este o resursă finită — și cea consumată privind în oglinda retrovizoare nu mai e disponibilă pentru drumul din față.
Ce mai ții încă deschis? La ce anume mai "arunci o privire", deși ai spus deja că s-a terminat? Ce ai închis oficial, dar îl ții încă, discret, deschis pe jumătate? Dacă cineva din echipa ta ți-ar privi calendarul din ultimele două săptămâni, ar crede că ai luat cu adevărat decizia — sau că doar ai anunțat-o?
Nu poți conduce cu adevărat spre un drum nou cât timp o mână rămâne pe volanul celui vechi.
Elimină zgomotul. Construiește valoare. Condu clar.
#Leadership #ChangeManagement #StrategicClarity #ExecutiveDecisionMaking
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc. Bine ai venit!