Talentul fără talanți, Ferrari pe căruță | Episodul 13 din 100

Din copilărie până pe la vreo optsprezece-nouăsprezece ani am jucat fotbal de performanță. Am fost junior la unul dintre cele mai mari cluburi din capitală, iar în ultimii doi ani mi-am rupt genunchii și gleznele în eșaloanele doi și trei. Se juca un fotbal extrem de dur atunci, au trecut peste treizeci de ani. Genunchiul stâng a zis pas în toamna în care abia împlinisem douăzeci de ani. Se făcuse cât un pepene mai mic; nu puteam îmbrăca niciun pantalon de stradă și mergeam doar în șort la recuperare.

Eu n-am fost foarte talentat la fotbal. Mi-am făcut treaba foarte bine pe postul meu, dar atât. Erau alții care sclipeau. În juniorat, vedeam colegi cu o valoare nativă incredibilă — oameni pentru care execuțiile de finețe veneau fără efort, direct după petreceri de noapte cu alcool din abundență. Eu trebuia să trag de mine, să-mi protejez genunchii și să mă antrenez până la epuizare doar ca să rămân competitiv — de multe ori aveam nevoie de trei antrenamente întregi doar ca să nu mă fac de râs la o pasă pe care ei o dădeau din prima, mahmuri fiind. Astăzi, cei mai mulți dintre acei sclipitori s-au pierdut prin ligi obscure. Ce irosire! Ce păcat! Unora le-ar fi prins bine un impresar care să le ghideze și să le îmbunătățească parcursul.

Același mecanism al risipirii îl vezi astăzi peste tot. Am văzut profesioniști cu minți excepționale din corporații, care au anticipat crizele cu ani înainte, dar au ales siguranța regulamentului până au fost reduși la tăcere. Am văzut oameni briliați, excelenți pe felia lor, așteptând să fie observați fără să facă vreun pas spre vizibilitate. Și am văzut valoarea reală murind în anonimat, în timp ce mediocritatea bine marketată umple rafturile și aplauzele.

Să ai un „impresar" nu înseamnă să ai pile, ci doar ajutor decisiv în dezvoltare, poziționare și promovare. Înseamnă să ai pe cineva care vede mai departe și mai clar decât vezi tu acum.

Am lucrat apoi în companii private românești. Aici făceai de toate — învățai într-un an cât în trei facultăți puse una peste alta. Am cunoscut colegi care fuseseră bursieri de frunte în facultățile lor, dar nu se acomodau cu multitaskingul și cu multirolul. Ei ar fi vrut să fie puși să facă un singur lucru și să fie lăsați în pace. Roboței veseli. Pe aceștia i-am văzut pierzându-se prin corporații, devenind rapid anoști și deprimați. Apropo de multitasking, filozofi contemporani precum Byung-Chul Han remarcă faptul că această atenție distribuită nu e un progres civilizator, ci o tehnică de supraviețuire împrumutată din sălbăticie, unde animalele trebuie să fie atente la orice prădător. Săracii colegi deștepți…

Unora le-ar fi prins bine un impresar sau un ghid profesional de carieră.

În corporațiile mari, cuvântul de ordine este „regulamentul”. Dacă ai încercat să îmbunătățești ritmul și ai fost prins că ai ieșit din normă, ești mâncat. Am întâlnit profesioniști valoroși care au avertizat conducerea băncii încă din toamna lui 2007 că vine tăvălugul crizei financiare peste Europa. N-au fost ascultați, iar unii au fost chiar dați afară pentru că au îndrăznit să ridice capul deasupra calculatorului neîntrebați. N-au avut curajul să pornească ceva pe cont propriu. Din nou, unora le-ar fi prins bine un impresar sau un coach de carieră.

Prin lumea scrisului și a blogurilor am cunoscut și mulți scriitori. Unii, bine marketați și promovați, umplu rafturile librăriilor și fac bani frumoși, regizând uneori ciorovăieli ostentative pe social media doar ca instrument de marketing. În schimb, am cunoscut poeți și scriitori brilianți, confirmați de critici, care trăiesc într-o pauperitate lucie și mor în anonimat. Valoarea nu le lipsește, dar le lipsește vizibilitatea.

Există o tragedie tăcută în sport, în corporații, în cultură și în artă: ideea că valoarea pură se va face remarcată de la sine. De cele mai multe ori, nu se va face. Talentul neșlefuit și neatent gestionat ajunge, de cele mai multe ori, doar o amintire nostalgică la o bere.

Marea iluzie a oamenilor capabili este să creadă că performanța vorbește singură. În realitate, performanța fără vizibilitate este doar muncă anonimă. Un impresar sau un mentor bun nu creează și nici nu crește talentul, ci îl scutește de a bate singur, ani întregi, la ușile greșite. 

Talentul fără strategie e ca un motor de Ferrari pus pe o căruță: face mult zgomot, consumă enorm și nu ajunge nicăieri.

Dacă acest text ți-a spus ceva sau crezi că i-ar putea fi de folos cuiva, dă-i un share și un tag. Mă ajuți pe mine să ajung la mai mulți și ajuți pe cineva care poate are nevoie exact de acest gând acum.

P.S.
Dacă nu înveți să-ți impresariezi singur valoarea, vei rămâne doar un spectator talentat la succesul celor mediocri, dar vizibili.

Privind în urmă la cariera sau la drumul tău de până acum, simți că ai avut pe cineva care să-ți ghideze valoarea sau a trebuit să înveți totul pe pielea ta? Mă bate gândul ca în cadrul viitorului seminar live pe care îl pregătesc să abordăm aplicat tema poziționării și a promovării personale fără compromisuri. Ți-ar fi de folos o astfel de sesiune? Răspunde-mi scurt în comentarii sau în privat.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#Tineri #Cariera #DezvoltarePersonala