Inima este ceea ce noi considerăm ca fiind motorul unei existențe.
Cei mai mulți își învârt existența în jurul corpului. Mâncare, băutură, somn, serviciu, tot ce înseamnă exterior, plimbare. Excursii, vacanțe, aglomerație, oameni mulți. Nu-i neapărat rău. Doar că alta ar trebui să fie ordinea.
Câțiva se preocupă mai întâi de interior. De inimă, de suflet. De lucrurile cu adevărat importante. In interiore hominem habitat veritas. De ceea ce contează cu adevărat și ceea ce rămâne.
Au trecut multe. Multe și mărunte. Tot timpul se întreba, de ce una și nu două? De ce e două și nu nouă? Cel mai bine era una și bună. Mereu una și mereu mai bună.
Problema din trecut consta în faptul că toate au fost pasionate de inima vizibilă, de corp, de carne, de inima din față, de aia caldă și tare.
Niciuna n-a observat interiorul. Din ” in interiore hominem habitat veritas”. Niciuna n-a sesizat și partea mai nevăzută, mai rece, mai expusă trecutului, dar cumva mai moale.
Niciuna n-a observat inima. Inima profundă. Cea pe care o avea întipărită pe spate.
Dar cea care a observat, care l-a studiat în amănunt, cu atenție, avea inimă. Mică, dar avea. Îi păsa.
”Avea inimă? Da.
Caldă? Uneori.
De care? Din aia?!?
Da, din aia, de țigancă. Dar din aia veritabilă, de data aceasta.”
Țigăncușa observase acea inimă unică, una și bună. Țigăncușa mică și atentă trecuse cu brio primul ei test...
Ok, al doilea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.