Cârma, timona, fleacul.

Există o grămadă de teorii privitoare la importanța și decisivitatea unui plan, a unei strategii bine aplicate de către un comandant bine pregătit, bine antrenat, bine școlit, în succesul unei operațiuni. 

Zilele trecute plimbându-mă pe lângă o apă, un luciu de apă întins, pe care vâsleau mai multe ambarcațiuni, am avut o revelație și un deja-vu privind lucrurile mici, extrem de mici, dar care pot fi decisive.

Direcția celor mai mari vapoare este dată de o cârmă a cărei dimensiune s-ar putea să nu reprezinte nici a suta sau a mia parte din volumul sau dimensiunea navei.

Am văzut în viață prea multe echipe care având în componență reprezentanți și membri de calitate cu multe valori și infinite resurse ce au fost înfrânte sau depășite de alte echipe care, deși aveau mai puține calități însumate, au fost conduse, manevrate, de un conducător priceput, de un șef mai iscusit, care le-a adus spre victorie cu ușurință. 

Am văzut în viață prea multe familii, clanuri, neamuri și chiar popoare care au fost la un moment dat sau altul sub puterea, dominația sau influența ori având la cârmă o anumită persoană care le-a dus la ruină deși așteptările tuturor erau cu totul altele. 

Am văzut prea multe delicate și minunate făpturi feminine de nici măcar cincizeci de kilograme ținând în frâu și manevrând cu ușurință animale masculine de peste optzeci sau chiar nouăzeci de kile.

Degeaba trag într-o barcă douăzeci de inși impecabil pregătiți în cadența perfect potrivită și având o forță inegalabilă. Dacă nu au un cârmaci potrivit, iscusit, care să cunoască foarte bine și destinația și drumul cel mai bun, nu neapărat cel mai scurt, ca să ducă ansamblul, echipa, trupa, la destinație cu bine sau la victorie, dar nu a la Pirrus.

Pentru că de la un fleac pleacă toate. Și bune, și rele. Fix așa cum ți le-ai crescut și format.