Totul sau nimic!

Toată lumea visează bani mulți fără muncă, iubire fără implicare și nici o adaptare, dar și pace fără război ori negociere sau măcar o luptă dreaptă ori crâncenă. Unii ar vrea să și mănânce fără să se îngrașe sau să fută fără să se atingă sau murdărească. 
Cum plm?!?
Nu există așa ceva, sau dacă există nu merită nici un cent și nici o atenție.

Blue, sunt fascinată de tine!

E ok că nu mă plac prietenele tale. Ăsta-i un semn bun.

Va trebui ca tu să fii mai atentă și mai convinsă că ai ales bine și că fericirea ta e pe mâini bune. Poți face verificările de care ai nevoie. Chiar te rog! Deși n-ar trebui să-ți spună nimeni pe cine iubești sau cu cine ar fi mai bine să-ți petreci scurta viață fericită, astea ar trebui să le simți. Dacă nu le simți, asta e, nu le simți. Dar e păcat, înseamnă că s-a terminat.

De cele mai multe ori criticile nejustificate și neargumentate ale celor apropiați miros a invidie. Prietenii și prietenele ar trebui să te susțină pe un drum luminos, vesel, ușor și pe care tu ești fericită, dar de multe ori nu suntem atenți la ce-i mai bine pentru noi și punem prea multă bază și atenție în exterior în loc de interior.

Femeia împlinită

Este adevărat că în ziua de azi cam orice femeie poate avea mulți bani, o avere bunicică, prietene multe și bune, o carieră impozantă, o grămadă de admiratori care-i dau zilnic târcoale și-i ridică astfel moralul, plus zeci de puli variate anual, eventual o familie ”frumoasă” și chiar doi-trei copii. Forța pe care o afișează victorioasă, având din toate cele de mai sus, le masculinizează cumva, mie așa mi se pare, dar s-ar putea să greșesc. Sau s-ar putea să nu. Tu știi mai bine decât mine.

Ultimul Ilanlâk sept 2017

 Vama Veche, duminică, 41 august 2017

De ce plâng singure tinerele drăguțele în Vamă dimineața imediat după răsăritul fabulos?
De ce erau trei la distanță de zece metri una de cealaltă și plângeau oarecum sincron?
De ce?

P.S.:
Plânsul e ca ciclul? Se reglează și aliniază de la una la alta dacă petrec timp mai mult împreună sau împart același bărbat sau durere?

De ce?

Azi, 42 august, Ilanlâk:

Viața merge mult-mult mai departe de un partener.

Să mă iubesc pe mine însumi este o victorie și primul pas necesar, da!, dar și tu să te iubești mai întâi pe tine, astea două, amândouă, să fie debutul nostru, eu cu tu, înainte de ”noi”.
Apoi și eu te voi iubi furibund și pasional și pe tine, iar tot ce-mi doresc și-ți urez și ție este: statornică să fie înțelegerea noastră reciprocă și temeinică fundația încrederii! Va avea timp iubirea să ne copleșească mai apoi.

Marea e primitoare, tu să știi ce vrei!

Capul ei, cu frizura tunsă modern, ”bob de orez” cred că se numește, se mișca ritmic în sus și în jos și păru-i zbura ușor. Nu i se vedea corpul gol decât până la piept, și el adolescentin, dealul protector o camufla parțial. De la distanță părea că face sport, squaturi, dar mai apoi a apărut în tabloul matinal și torsul celui de-al doilea, care era bine amețit și nesigur pe țintă, umplându-i într-un final fericit și gura veselă și dornică.

De ce nu mai fac tone de fotografii?

Nu mai fac o mulțime de poze/fotografii pentru că:

Doamne-Doamne nu m-a lăsat NICIODATĂ la greu!

Doamne-Doamne nu m-a lăsat absolut NICIODATĂ când am avut nevoie de el.

În cele mai grele momente și în fața celor mai dificile decizii EL m-a luat de o aripioară și m-a trecut peste hăul înfricoșător sau mi-a eliminat pistele false lăsându-mi la dispoziție și totală supunere doar cea mai bună, pentru mine, la acel moment, dintre soluții.

Dușmanii nu s-au iubit niciodată în trecut!

Dacă nu mai suntem iubiți, și asta e ok!, n-ar trebui să se moară din atâta lucru, e frumos și civilizat să rămânem măcar prieteni.

Dacă nu putem rămâne prieteni, nici asta nu-i bai, măcar să nu devenim dușmani. 
Asta ar fi cu adevărat o veste rea, groaznică!, să devenim dușmani după ce am avut o relație pe care o credeam perfectă în căpșoarele noastre, e o veste cumplită, ne-ar arăta ceva urât despre noi din trecut.

Cum ar fi?

Cum ar fi să (re)devin cuminte? Da, cuminte și inocent ca un copil.

Cum ar fi să nu mă mai atragă pizda precum cașcavalul pe șoricel? 

Previziuni din august 2017 pentru 2020-2022

Eram supărat anul trecut că poporul român a votat în majoritatea lui, peste 60%, cu psdalde și că măsurile guvernamentale sunt departe de ce ar trebui făcut în țara asta năpăstuită și condusă de hoți, incompetenți, curve, târșeloși, șulfe și mulți-mulți civili nevinovați. Singurul gând al coaliției este să-și scape pielea de pușcărie, dar și mulți din opoziție sunt mână în mână cu ei. Opoziția, am tot scris asta, este doar un psd mai prost. Mult mai prost.

Dar o vorbă deșteaptă bătrânească spune că Dumnezeu nu dă nimănui mai mult decât poate duce și chiar dă fiecăruia ceea ce are nevoie sau merită la acel moment. Am obosit să tot scriu împotriva așteptărilor și dorințelor celor mai mulți și cu ochii larg și ferm închiși, așa că acum nu fac decât să-mi scriu mie, ca un selfie, ceea ce mă hrănește și-mi dă putere să merg mai departe pe drumul meu.

Fiecare are exact cât își permite și va trăit fix cum și-a așternut. Nu va primi nici mai mult, dar nici mai puțin decât merită. 
”După suflet, maică, după suflet!” 
Nu există rețete magice, totul este arhicunoscut, la îndemână, la discreție. Cei liberi trăiesc liberi, orbii vor orbecăi. Nimic nou sub Soare, puțini se iluminează și înmagazinează informațiile omniprezente.

M-a necăjit puțin naivitatea celor apropiați, și prieteni și rude, la demonstrațiile din iarnă când cu OUG13. Dar mi-a trecut repede aducându-mi aminte de proverbul cu lupul care mănâncă de pe unde aleargă.  
Despre manevra cu Oug-ul am scris detaliat la momentul respectiv, mult înainte ca ața albă să iasă peste tiv, dar puțini (mă) citesc. Poate că este mai bine așa, fiecare știe ce-i bun pentru ea/el. Nu trebuie să mâncăm toți pâine, unii sunt sortiți cozonacului.

Nu îndreptăm noi acum cocoșații, e prea târziu, încă o generație naivă a pierdut lupta, alegând să rămână sclavi obedienți unor proști și incompetenți hoți, foști securiști sau membri apropiați ai aparatului, așa cum au ratat zâmbitori și generația părinților noștri, la fel de neatenți și aroganți și ignoranți.

Măririle de salarii la bugetari și ale pensiilor trebuiau făcute, de ani de zile, dar cred că era mai bine dacă erau corelate cu alte măsuri economice pentru a nu fi doar populiste și pentru a face cu adevărat bine oamenilor pe termen lung și a aduce bunăstare celor ce produc bucuri sau servicii, nu doar trântorilor și sinecuriștilor.

Las rândurile acestea aici, ne vom uita la ele peste vreo doi sau trei ani, adică prin 2019-2020. Să fiu sănătos până atunci și după, și voi pe lângă mine, și să recitim împreună ce-am scris în timp ce mângâiem pisici docile, cremuite, bronzate uniform, blânde și înțelegătoare, Doamne ajută!!!:

”Nu știu cum să fac.”

Piatra degrabă învârtitoare, care se tot rostogolește fără cap și plan, după cum o strigă unii și alții încolo și încoace, nici nu prinde mușchi sau scoici și nici nu-și păstrează forma și savoarea originale. I se pilesc toate colțurile ce-i dădeau unicitate, devine rotunjoară și agreabilă peste tot mediului înconjurător, în general străinilor ce nu intră în detalii, dar își pierde din farmecul aparte, curând, tot învârtindu-se de colo-colo și nu se va mai deosebi prea tare de celelalte.

Uleiul de pe tine este statuia ta.

Poate că este de preferat confortul și căldura constante în gregaritatea interioarelor grupurilor: în familie, clan, prieteni, fie ei buni sau mulți, echipă sportivă sau artistică, categorie profesională, cerc confesional, etc. Fiecare este în locul și poziția care i se potrivește și care-l definește la acel moment. Nici mai sus, nici mai jos!

Tot timpul sâmburele de pepene s-a potrivit în pepene, oaia în mijlocul stânii. Niciodată o capră nu va fi bine văzută și nici nu scapă vie dintre tigri. N-are cum! N-are nici o șansă. Caprele râioase trebuie să țină coada sus, dar vor rămâne sus pe dealuri, la grămadă cu celelalte încornorate, nimeni dintre feline nu le va apropia.

Glezna și scorburile, iertarea și uitarea.

Nu (mai) sunt gelos, nu (mai) am nici măcar curiozități de a verifica unde și cu cine își petrece ”iubirea vieții mele” timpul când nu este cu mine. Nu este ceva care să mă pasioneze sau consume.
Nu mă interesează! 
Dacă se întoarce la mine mai târziu și este tot bună, blândă, iubitoare, răbdătoare, liniștită, zâmbitoare, blândă, înțelegătoare și tolerantă, așa cum era de dimineață când a plecat de lângă mine, poate să vină seara sau noaptea ori dimineața următoare și din trei puli deodată.
Pe mine nu mă afectează, dacă ea asta își dorește sau are nevoie, eu nu vreau să știu de unde-și procură energia și scânteia care-o țin fabuloasă în viață. Cât timp este veselă și jucăușă cu mine nu am de ce să mă plâng și o susțin în orice proiect o pasionează, chiar dacă nu sunt elementul central.
Îi doresc să fie sănătoasă, norocoasă și fericită în continuare lângă cine vrea mușchiul ei!

Adio telefon smart! Adio!

Săptămânile trecute mi-a murit telefonul. Avea niște anișori, dăduse mici semne că-i vremea să-l schimb, dar mă atașasem de el și am tot lungit-o. Într-o zi pe plajă, dis de dimineața, era vreo 08.00 deja, în timp ce o domnișoară, cu un câine alb, se holba la melcul meu, telefonul s-a blocat brusc și apoi s-a închis definitiv deși avea 87% baterie. L-am pus la reîncărcat mai spre seară, i-am tot scos și repus bateria, i-am pus altă baterie, dar nimic nu l-a mai convins să repornească vreodată. I s-a ars sursa, aveam să aflu mai târziu, și nimic nu se mai putea face pentru a fi resuscitat.

Ilanlâk (Vama veche) ❤!

M-am îndrăgostit de Ilanlâk acum vreo douăzeci de ani. Atunci eram cu iubita mea la Neptun, cazați la un hotel de două stele, cu apă caldă, paturi bune, bonuri valorice pentru toate mesele la restaurant. O luam lipa-lipa printre lacuri și ajungeam pe celebra plajă din dreptul vestitelor steaguri. Între 1997 și 2002, Neptun și Olimp, unde-mi făceam concediile de două-trei săptămâni, erau în vogă, un fel de Mamaia de astăzi, Mamaia care la acea vreme era o stațiune pentru pensionarii modești și familiile cu copii mici.

Prietena mea avea prietena ei cea mai bună venită la mare câteva zile cu cortul în Vamă. Nu auzisem atunci prima oară că se poate merge la mare și cu cortul, mai mersem cu bunicii mei din partea mamei când eram copil la Techirghiol. Dar un discomfort, măcar mental, tot exista.
Am întrebat unde se spală.
Am întrebat unde au toaleta.
Am întrebat cum se iubesc ei în cort.
Despre mâncare știam că au plecat cu un rucsac plin cu conserve, eugenii, fierbător și din Vamă își luau doar pâinea, apa și ceva legume de la puținele magazine din sat sau fructe de la vânzătorii ambulanți. Nu-mi închipuiam cum pot oameni asemenea mie să meargă și să se și simtă bine la mare cu cortul. Aveam sub douăzeci de ani pe atunci, au fost multe pe care le-am învățat sau asupra cărora am deschis ochii cu stupoare sau bucurie. De fiecare dată când reveneam în Ilanlâk, chiar și pentru câteva ore, eu fiind cazat în celelalte stațiuni din nord, ceva mă atrăgea și fascina în același timp.

Apoi a început euforia cu mersul în Grecia, cu zone și plaje fabuloase, pe multele și întinsele virgine, unde puteai face orice nud, absolut orice!, pentru că erai doar tu cu iubita și nimeni altcineva în rază de mulți kilometri. Dar s-a dus și atracția asta curând.

Am început să vin în Vamă mai des după ce am abandonat goana nebună. Cam acum vreo opt-nouă ani. Mai întâi sporadic, câte o zi sau două, apoi în anii următori câte un weekend - două pe an, iar la un moment dat m-a dus o rockăriță la aniversarea unei prietene de-ale ei, născută în aceeași zi cu mine, la un concert Cargo și abia atunci m-am atașat mai serios de atmosfera de acolo. 

”21” - ultimele rânduri. ❤!

Nu scriu acum toate acestea din cauza lui ”21”. Nici acea ființă minunată nu este motivul pentru care scriu. Am scris mult înainte de ea și scriu în continuare. Știi de ce scriu, da?

”21” este istorie, aparține trecutului, dar poate fi bază, fundament, pentru altceva mult mai frumos. Rămâne ca timpul să arate dacă am avut dreptate.

Ea este doar un exemplu excelent de fericire din viața mea, un om potrivit venit la momentul potrivit, dar care aparține trecutului și altuia, acum și deocamdată.

Eu scriu acum către mine. 
Către cel care a deschis cu greu ochii doar spre patruzeci de ani și care a început să revadă frumusețea vieții abia când a încetat să mai judece oameni și să anticipeze viitorul. (Doamne, de ce este atât de complicat/greu să fii bun și blând cu tine însuți/însăți?) 
Către cel care s-a întors cu arme și bagaje înapoi la el, spre interiorul lui și poate ăsta este un prim rezultat fabulos al ei și al lui ”21” și pentru care îi voi fi dator o bună perioadă.

”21” (din 16 septembrie 2016)

Pe un douăzecișiunu ne-am iubit prima oară. Demult, tare demult.

Schimbările de profunzime. 21❤!

Chiar nu contează unde ești tu și nici de unde crezi că vii sau provii. N-are nici cea mai mică importanță unde-s acum eu și nici încotro mă îndrept și cu ce viteză.

Util, binecuvântat și generator de fericire ar fi să găsim amândoi azi, nu mâine, un limbaj calm comun, să descoperim un loc minunat de regăsire la întâlnire, să purtăm o vreme aceeași armură și să fluturăm îmbrăcându-ne de același steag, să trecem de mână peste aceeași punte împingând aceeași piatră de încercare. Știu că nu-i ușoară niciuna, dar fie și măcar că împărțim zâmbitori și relaxați o perioadă același așternut răcoros, vaporos, și tot ar fi o mare realizare.

Nu-s mulți care să se poată lăuda cu astea, așa mici și nesemnificative cum par.

Trăiește sau viețuiește? ❤!

Rău nu este să munceşti degeaba sau pe bani mici. 

Majoritatea asta facem, inclusiv cei din top management cu zeci de mii pe lună. Ne vindem timpul, creierul, trupul, sănătatea, libertatea, viitorul. 

Trepte de fericire, greu e pentru toți. ❤!

E greu pentru cel care are inima plină, dar stomacul gol. 

❤!

Nu risipi iubirea! E așa de rară...❤!

Când iubești pe cineva, dar doar atunci când iubești cu adevărat, nu condiționat, nu-i ceri nimic, nu-l rogi nimic, nu vrei nimic precis de la el.

Când într-adevăr iubești pe cineva, după ce ai depășit perfida fază inițială a îndrăgostirii, ai doar câteva gânduri față de el: cum să-i dai, cum să-l ajuți, cum să-i oferi plăcere sau altele, cum să-i aduci zâmbetul pe fățuca lui, cum să-l susții mai bine în proiectele lui, cum să-l faci mai fericit, pentru că fericirea lui te umple și pe tine de fericire, e ca-ntr-o clepsidră, din prea plinul meu de iubire îți dau ție și tu-mi vei returna negreșit, n-ai cum altfel.

Când iubești primul instinct este să dăruiești, puține cer banii înainte.

Iubește acum, nu-ți eu spun cum. Tu știi mai bine!❤!

O dovadă de iubire este şi atunci când accepți rana făcută de celălalt.
Îmbătrânesc?

Una este să faci schimbări majore în stilul tău de viață pentru a-ți fi mai ușor, mai bine.

Cu totul alta este să întroduci modificări de substanță și de durată în viața ta nouă.

Cele mai fericite modele de viitor apar, în general, doar după mirificele, dar dureroasele – uneori, schimbări de paradigmă. Adică atunci când lași trecutul mâlos și oamenii din urmă în urmă și tu mergi mai departe fără să te mai uiți vreodată înapoi, după ce ai lepădat și toate hainele vechi de pe tine și ai mai și mers la nudul gol o perioadă. O lungă perioadă, pentru că zâmbetul relaxat este valoros doar atunci când este pe termen lung. Și, mai ales, la locul potrivit și în momentul potrivit.

Locul tău este acolo unde-ți găsești locul. Sau liniștea ori zâmbetul. Dacă nu ți le găsești acolo unde ești acum, s-ar putea să stai unde nu-ți priește și să pierzi vremea, sănătatea, banii.

(...)

Eu simt că-i mai bine să te fut cu multă plăcere azi și poate peste șase luni te voi și iubi, dacă asta într-adevăr îți dorești și dacă ai răbdare să construiești.

Dacă TREBUIE să te iubesc azi, și pentru că asta-i dorința ta de a-mi forța mâna și natura osului la comandă, atunci trebuie să știi că sigur, dar absolut SIGUR!, în maxim șase zile se poate să te voi fi uitat demult și definitiv.

Tu ești șefa, tu știi ce-i mai bine pentru tine, tu ești femeia și faci ce-i mai bine pentru noi, am totală încredere în tine și în deciziile și alegerile tale.

Maturitatea e jucăușă, sănătatea e după zâmbet. ❤!

Infantilism este abia atunci când uiți de copilul din tine. Când, de fapt, te uiți pe tine și începi să te stingi. Şi suferi cumplit în tine, nu trebuie să-mi spui nimic, văd totul pe fața ta "serioasă", dar palidă, și în ochii tăi încercănați și tulburi deseori. Și buzele tale îmi zugrăvesc ariditatea ce te cuprinde. Nici nu vreau să mă gândesc cum sângerezi pe interior. Mă doare şi pe mine durerea ta cruntă şi mută, dar nu poți, nici nu-i bine, ajuta un om care nu cere ajutor și care nu se ajută mai întâi singur.

Jocul şi joaca scot liniştea şi zâmbetul din cotloanele prăfuite ale devenirii unui om "realizat". 

Matur devii doar când reînveți să fii jucăuşă. 

Să te uiți curioasă ca un copil inocent în tine și apoi să citești mereu mai jos și în spatele rândurilor sau a semenilor este un mare pas înainte. Spre ce vrei tu, copile!

Abia la bătrânețe am înțeles că este infinit mai sănătos să cauți și să ai liniște decât să tot urmărești să ți se dea dreptate. 
Să privești mai repede la mâine și la cămară, să fie cât de cât îndestulătoare, decât la azi și la sufrageria plină cu de toate. 
Și niciodată să nu uiți că veverițele se înmulțesc la nesfârșit, dar nucile în decembrie sunt cam gata.

Și dacă, de fapt, înțelepciunea blândă și binefăcătoare este, de fapt, momentul când dai în mintea copiilor și râzi ca un apucat când constați ce mică e lumea și ce frumoasă spre superbă e mirifica-ți viață?

(bucățele primite de sus, fix în locul din poză, 2016)

Mai facem o dată socoteala?❤! Ne sfătuim și noi, împreună?

Da, te poți sfătui și separat, toată lumea o face. Împreună e mai greu și asta se vede pe chipurile multora zi de zi, pe stradă, la birou, acasă.

O rugam mereu să stăm de vorbă despre diverse care mi se păreau mie importante, pentru noi doi. Cele mai multe erau importante doar pentru mine, dar dacă eu eram liniștit și fericit, nu era și ea cu mine pe aceeași cale zâmbitoare?

De fapt, eu doream să luăm decizii împreună, mă săturasem să tot iau decizii de unul singur și în chestiuni de care ne loveam împreună sau beneficiam la comun.

Într-un cuplu, dacă doresc cei doi, sau trei... :-) , să aibă cale bătută și liniștită înainte, este bine și necesar să ia decizii împreună, bine discutate și argumentate de ambele părți, indiferent de pozițiile inerent divergente uneori.

Pentru că dacă el, sau ea, ia mereu decizii pe cont propriu, singur, în ambele finalități personale este rău pentru relația lor: dacă iese în general rău cu deciziile lui, va spune că n-a avut cu cine să se sfătuiască și să se consulte ca să evite greșeala sau eroarea, dar dacă iese în general bine, și este foarte probabil să se întâmple așa de cele mai multe ori, s-ar putea gândi că nici n-are nevoie de ea alături, poate fi oricare alta sau chiar altele. De ce doar una, când pot fi trei? De ce trei și nu cinci?

Mij. Dodoașcă. Pzd. ❤!

Cred că unul dintre criteriile cele mai performante prin care poate fi apreciată calitatea unei femei este compus din numărul de zâmbete și din nivelul de relaxare ale bărbatului (bărbaților) din viața ei. 

Pentru că orice casă bună are o fundație bună. Iar liniștea și încrederea vin abia după o bună comunicare. Iar ea va veni negreşit purtând mereu roadele, frumusețea şi liniştea pe care le-ai plantat cu două sezoane mai devreme, fie ele decade sau decenii. Dar ea este baza, comunicarea, în special cea onestă și completă. Nu poți avea comunicare fără apropiere și nici apropiere fără intimitate. Iar din intimitate abia poți începe să construiești ceva. Nu poți săpa fundația casei din Constanța în centrul Timișoarei. Lupul de pe unde aleargă, de acolo mănâncă.

Gizăs!

Curajos și fericit este omul îndrăgostit inoportun și nepotrivit. Vai de cel care nu și-a pierdut niciodată capul. Sărăcia absolută nu e când n-ai ce să mănânci nimic-nimic, ci când n-are nici cine te mângâia și nici cine să-ți zâmbească pe stomacul gol. Bogăția deplină și suficientă e atunci când ai făcut multe prostii îndrăgostită-oarbă și nu regreți nimic având un zâmbet lung și tâmp pe față, dar pe care nimeni nu ți-l înțelege și tu nici n-ai nevoie ca lumea să-ți afle sursa fericirii.

Mijul este un barometru. Mijul îți arată nivelul la care ai ajuns și te reprezintă ca bărbat. Te uiți la mijul tău și te vezi ca-ntr-o oglindă. Dacă ea e curată și bine mirositoare tot așa este și sufletul tău. Dacă ea este liniștită și bucuroasă să dăruiască iubire tot așa îți va fi și mintea ta, bărbate. Uită-te-n mij și acolo îți vei vedea clar viitorul. Acolo scrie tot ce ai nevoie să știi, nu-ți trebuie nici un alt plan. Singura linie pe care trebuie s-o urmărești și care te poate ghida cel mai corect și mai ușor spre liniște și pace este cea care unește mijlocul pubisului cu fleacul.

Dar alegerile trebuie făcute din timp. O pregătire este necesar să faci. Nu poți intra neîncălzit într-o competiție. Există un moment potrivit pentru orice, vei ști tu care-i acela. Oricum, cu zece secunde înainte de intrare şi în primul minut de după, este indicat să nu faci şi să nu accepți nici o promisiune.

Mai puțin e mai bine! ❤! (#21)

Știu că-i este greu să se descurce cu bani mai puțini celui ce puțini și mici bănuți are sau chiar deloc deseori. Vai de acela, vai de ea! Dar măcar este obișnuită cu greul și trece mai ușor peste hău prin experiența adaptării ritualice zilnice.

Dar uneori mult mai greu îi este să se descurce cu mai puțin celui ce are suficient sau prea mult deseori și nu vede excesul sau prea plinul extenuant invizibil cu ochii. Ar putea vedea cu sufletul dacă l-ar avea deschis. Dar câți știm că avem și un suflet și că mai întâi de el trebuie să avem grijă...?

Cu adevărat vai! de aceștia din urmă pentru că nu simt și nu înțeleg favoarea ce li s-a făcut ca să aibă din destul. Și vai! de ei că nu se menajează și nu chivernisesc și nu drămuiesc ca să le fie bine și mai târziu când favorurile, ca și târcoalele, poate că se vor sfârși.

Suntem gregari prin excelență, cei mai mulți dintre noi, ne place să ne adunăm cât mai asemănători într-un loc, ne simțim bine înconjurați de alții - chiar dacă îi cunoaștem vag sau aproape deloc, ne temem să stăm o clipă doar cu noi înșine. Și când ne-am întâlnit așa mulți, cu asta începem - să ne plângem împreună de diverse, fiecare își aduce aportul la discuție, și uităm binele personal de care beneficiem într-un fel sau altul orișicare și uităm și să fim recunoscători pentru asta.

Avem ceea ce știm să apreciem. ❤!

Este evidentă o segregare masivă a societății. Fiecare trage pentru el sau ai lui, puțini sunt cei care se mai gândesc la binele comun sau cel de perspectivă. Viitorul, ziua de poimâine, nu mai interesează majoritatea. Este foarte adevărat și că valoarea și liniștea le găsești printre și cu puțini, nu în mulțime. Iar băieții deștepți și fetele cu minte și cuminți caută fericirea în interior și în solitudine mai repede decât în gregaritate. Doar proștii se simt bine doar alături de alții pentru că viața lor se raportează la asimilarea și afinitatea cu grupul. Ei dacă rămân o oră cu ei înșiși, își dau seama că nu le face pielea doi bani și sufletul le este vraiște, dezorientat și dezrădăcinat, se sperie și îți caută alinarea în zăpăceala în care intră mintea lor îngustă întâlnindu-se și discutând platitudini cu alții asemenea lor. Atunci micimea lor se aplatizează cu media sterilității grupurilor frecventate.

Să rămâi singur sau solitar este un imens act de curaj. Dar, din păcate, cei mai mulți sunt doar niște simpli târșeloși și sclavi și în felul acesta îi conduc lejer și politicienii și corporațiile ce prosperă continuu în același timp cu sărăcirea spirituală, și deseori și materială, a maselor largi credule.

(...)

Poate că micile bucurii sunt subevaluate și chiar ignorate în tratamentul insomniilor, depresiilor post-despărțiri amoroase, supraponderabilității. Cred că ar trebui să dăm șanse mai mari uneori săruturi neașteptate, unor îmbrățișări din partea cuiva complet străin, unor strângeri puternice și scurte de mâini, unor pahare de apă chioară băute cu înghițituri mici, dar des, unor reprize de somn scurte în mijlocul zilei sau unor plimbări prelungi în parc, eventual pe marginea unei ape, cu ochii spălați de verdele crud și tare al ierbii proaspăt tunse și udate de ploaia ce cade poate chiar atunci.

(...)

Este clar că nu-i bine să judeci pe nimeni, asta-i treaba lui Doamne-Doamne, dar cineva trebuie să spună lucrurilor pe nume pentru că nu sunt chiar toate roz în viață și așa și trebuie să rămână. Lecțiile dure trebuie învățate, ele sunt trambulina noastră către fericire. Doar lingând sarea apreciem mai tare mierea.

Fiecare are crucea lui de dus, dar să constați cu durere că multe femei se irosesc în cupluri toxice nu cred că face rău nimănui, dimpotrivă. Cred că ar face puțin bine și ar aduce ceva lumină în întunericul perfect opac al vieții aparent roz al multor femei plângând amar în taină.

Dacă mai mulți și mai multe am vorbi constant, liniștit, și deschis despre asta poate că și ele, cele prinse în cleștele dubiului, ar căpăta mai mult curaj în luarea unor decizii tranșante la un moment dat.

Să te rupi de un dobitoc presupune un curaj imens și o voință constantă, ambele anesteziate de hățurile financiare, sociale și parentale ce se află de cele mai multe ori în brațele nevolnice ale bărbatului ce se crede, și de cele mai multe ori chiar așa și este, din păcate, stăpân peste muierea care a făcut implacabila greșeală să spună ”Da” la sfat și, altă mare greșeală, apoi și în fața preotului și a zeci sau chiar sute de rude și prieteni întărind și perpetuând în suferință imaginea ”familiei tradiționale”.

Invidia femeii slabe, neputincioasă sau fricoasă, nu cunoaşte margini față de zâmbetul liniştit şi mulțumit al celei curajoase ce a evadat din infernul surorilor ei.

Salut, sunt Gelu, am 40 și (NU) sunt un ratat!

Acest text este un pamflet, mp, începe de jos.

"M-am mulțumit cu puțin, cedând prea multe într-un timp prea scurt. N-am avut tărie să lupt mai mult când am dat de greu sau când am constatat că celor din jur trebuie să le fac bine cu forța. Am savurat victoriile mici, multe obținute cu cazne și pierderi imense, bătălii pe care nu mi le-am dorit, apoi n-am mai vrut să merg mai departe și să câștig războaiele. I-am lăsat pe alții să culeagă laurii, eu am stat în spatele frontului, susținându-l. Dar am ratat, trebuia să ies în față, să-mi arog meritele incontestabile, să împart eu prada cu mâna mea.

Au trecut douăzecișiopt de ani și observăm puține schimbări în bine la nivelul întregului popor. Este adevărat că libertatea ne-a fost redată, de toate felurile, dar nivelul de trai a rămas mediocru pentru cei mai mulți, corupția a cancerizat țara, iar cei bogați au devenit și mai bogați, săracii mult mai săraci, iar infrastructura, sănătatea, educația și justiția sunt un dezastru. 
Lucruri bune prea curând nu se vor petrece. Eu aș zice că am ratat ca nație, că suntem o întreagă generație de ratați, vorbesc aici de majoritate, nu de conducători care o duc bine-merci, dar nu pot face asta pentru că nimeni n-ar fi de acord cu mine. Normal. Toți se văd buni, puternici, victorioși, realizați, reușiți, toți cred că sunt niște câștigători, și-mi vine să urlu de ciudă!, dar țara este în flăcări, ca să nu zic căcat, și debandada continuă fără ca cineva să vadă asta sau să protesteze, deși suntem conduși de incompetenți, de hoți și de pafariști tupeiști și obraznici. 
Așa că mă voi referi exclusiv la mine și la imensele mele ratări. Care nu sunt nici puține.

Am suferit prima dezvrăjire la treizeci de ani, de fapt cu câteva luni bune înainte, aproape un an, când am început să fac, parcă intenționat, absolut tot ce-mi stătea în putere ca să ies din rând, din matrice. Simțeam că nu aparțin nici unui sistem, nici unui grup, nici unei colectivități, familii sau neam. Am devenit curând un paria, un renegat, un exemplu negativ de dat celor mici, învățăceilor sau debutanților. Eram un exemplu perfect de ratat, un model complet de cum să-ți fuți absolut toate domeniile vieții la vârsta la care alții nici nu știu ce-i aia succes sau care-i prețul aferent sau cu ce se mănâncă. Unii nu știu ce-i aia nici la patruzeci, cei mai mulți nici la cincizeci.

Poate că n-ar fi rău să mă înscriu la un curs de dez-ratare, știi?, din alea ca pentru alcooliști și parcă mă și aud spunând sus și tare:

Salut, sunt Gelu, am patruzeci de ani și sunt un ratat!

La nisip se rezolvă orice problemă

Anul trecut, 2016, a fost primul an în care am stat vara mai mult plecat decât pe-acasă. Dintotdeauna mi-am dorit să îmi petrec anotimpul cald la mare cu scurte pauze pe la răcoarea muntelui. Dar mereu am găsit justificări și scuze ca să evit să mă abandonez unei mici și nevinovate plăceri: să stau la mare până mă plictisesc sau până se face suficient de frig ca să fiu forțat să mă îmbrac pe plajă ziua în amiaza mare. Așa s-a întâmplat anul trecut și nici măcar nu mi-am propus asta. Am început cu trei zile de pe la sfârșitul lui iulie și, cu mici pauze pentru a rezolva prozaice probleme acasă, am terminat vacanța tremurând pe data de 16.09.2016 când am fost printre ultimii bărbați ce au intrat în mare. Ciudat, nu? Pentru că femei mai intrau în apă odată cu mine, deși apa era rece-bocnă.

A fost poate cel mai frumos an din viața mea, cea mai hrănitoare vară și prima oară când am înțeles că viața nu este în nici un caz pe rețelele de socializare sau prin aglomerațiile urbane, cel puțin nu pentru mine. Am șters toate aplicațiile de comunicare și socializare din telefon, viber, tango, mess, whatsup, facebook și brusc s-au creat ore întregi libere și liniștite într-o săptămână sau chiar zilnic.

Nu cred că viața este cu nasul într-un ecran, nu pot merge cu turma asta. Cred că viața este sub un cer liber, la malul mării, liniștită sau agitată - nu contează, pe faleză în plimbări lungi pe înserate sau la răsăritul magnificului Soare ori fix pe plajă întins la bronzat sau jucându-te cu râma în nisip pe o plajă pustie la câțiva metri de graniță.

Cum?

Tu nu te-ai jucat niciodată cu râma în nisip?

Nici cu dodoașca n-ai stat la Soare dăruită total și fără limită? 
Nu te-ai încărcat niciodată cu energie solară ”pe direct”?
Păcat.

Este o experiență fabuloasă și cred că asta ar trebui să te preocupe mai degrabă. Înaintea oricăror altor preocupări consumatoare de timp, energie, bani, ani.

Gândește-te, ce ai de pierdut?
Nu știi?!?

Nimic, îți spune nenea.

Dar ai, Doamne!, atâtea de câștigat. Nici n-ai idee ce avalanșă de senzații plăcute te va încerca.

Sunt bun și mă mai fac!

Eu devin de la zi la zi din ce în ce mai bun, mai blând, mai răbdător, mai înțelegător, mai tolerant. E grea transformarea asta, dar mi-am propus, dacă nu pot face binele, măcar să nu mai fac rău. Încerc să stau departe de zonele unde nu pot fi bun, caut binele în tot și-n toate. Iau ce mi se oferă, nu comentez, mulțumesc bucuros pentru fiecare smochină, ofer cât pot și știu și eu în limita oscioarelor mele.
Dar tu? Tu ce aștepți?

Prințul moștenitor pe cal alb?!?

Așteaptă-l.

Va veni fix după tine.

Îhîîî.

Așteaptă tu!

Nu, nu-i nevoie să te prezinți și nici să-mi dai cv-ul tău amoros.
Nu, nu-i necesar să-mi povestești prea multe despre tine ca să pot să încep să te cunosc și să te văd. Să te ”văd” cu inima, cu ochii văd multe și, în general, mărunte. Se poate mai simplu. Mult mai simplu.

Dar da, este suficient să-ți văd fostul partener de viață, fie el sub titulatura de prieten, iubit, amant, soț sau ”jumătatea mea”, să știu cam cât timp ați petrecut împreună și îți pot spune eu, nenea, lali, cu precizie chirurgicală cine ești, cum ești, cum vei fi și cum te vei simți. Dacă ești cuminte îți pot spune și câți bani ai în poșetă chiar acum. :-) Serios!

Dacă dai și tu de-o cafea, o alună sau de-o măslină, o șpagă-ceva, sub o formă de comun acord agreată, îți pot spune cu exactitate de metronom și cât de zâmbitoare vei fi în viitor doar pe baza analizei foștilor și a liniștii tale actuale.

Vamaisme

Foarte multe domnișoare, și chiar și unele doamne, afișează stăpânire de sine, încredere în forțele și calitățile proprii, mândrie și răceală distantă, mai ales atunci când defilează, pozează, sau, pur și simplu, tac în zonele de socializare sau în cele de lucru ori prezentare. Perfect identic se petreceau lucrurile pe vremuri cu partenerii din ring ai lui Mike Tyson. Erau extrem de tari în gură la conferința de presă de dinaintea meciurilor și se umflau în mușchi cu doar 24 de ore înainte de încasarea ko-ului ce venea cam invariabil la fiecare meci din tinerețea lui ”Iron” Mike.

Totul este mirific, încântător și atrăgător până la primele schimburi de priviri și, mai ales, de replici și amabilități de încălzire dinaintea apropierii trupurilor. La Tyson perdeaua cădea imediat după primele schimburi de lovituri în urma cărora dacă preopinenții nu cădeau ca secerați imediat, groaza îi acapara și le tăia genunchii pentru că înțelegeau din upercuturi și directe cam ce nenorocire urma să se întâmple.

Dar nu te speria așa tare: la domnișoare, după primele discuții, nu intervine nimic grav sau rău. Dimportivă! E ca o revelație. Constați doar că este dificil să găsești o creație fabuloasă sub un luciu ostentativ și mai înveți ceva extrem de important: cu cât exteriorul este mai elaborat și mai glamouros și pare mai sigur, s-ar putea să ai surpriza, în cvasi-majoritatea cazurilor, să descoperi interiorul slab mobilat, vetust, auster sau sterp.

(...)

Nu ştiu cât de bine este că seara şi noaptea litoralul este animat puternic şi cluburile, restaurantele şi barurile-terase sunt neîncăpătoare.

Dar este evident că-i păcat şi rău că diminețile Soarele răsare cam singurel, iar razele ultraviolete şi briza matinală a mării mângâie pe prea puțini fericiți să-i facă zâmbitori pe termen lung.

Deşi noaptea paşii le sunt energici şi grăbiți pe betoane, clocoteala tinereții pune şi aici amprenta, 99% dintre ei nu se plimbă agale pe nisipul ud din diminețile fabuloase de pe plajă. O fi bine? O fi rău?

Alcoolul în valuri nocturn eclipsează, din păcate, apa clarificatoare diurnă.

Toate astea se văd şi se contabilizează negreşit undeva acum şi sigur mai abitir mai târziu în sănătatea fizică, dar mai ales în cea psihică, precum şi în nivelul de trai şi în relațiile cu ceilalți.

Da, viitorul începe mereu azi şi se fondează stabil doar pe ieri.

(...)

Atât: să fii onestă!

Am scris mai demult o dorință imensă de-ale mele, aici, cam prin mai, anul acesta, că mi-ar plăcea să putem vorbi orice, mai ales în momentele grele sau dificile ori delicate ale unuia sau alteia.
Cred că este mai folositor relației noastre să știm că avem toate informațiile despre celălalt. 
Că nu vom avea surprize neplăcute care să ne mire după ani sau decenii de conviețuire. Chiar nu vreau să viețuiesc cu tine, așa cum face orice animal, viețuiește, mi-aș dori să trăiesc cu adevărat, să simt că trăiesc direct, profund, cu gust, cu zâmbete, cu pui de somn la prânz și masaje cu schimbat de așternuturi des.

Vreau ca la un final al relației noastre să pot să spun că te cunosc bine, că a fost o fericire că am trăit acești minunați ani împreună și să rămânem în relații bune toată viața sau măcar pe termen lung. Și viceversa cred că ți-ar fi pe plac, nu-i așa?

De aceea, mai completez doar cu patru mențiuni articolul de mai sus, pe care aș vrea să-l recitești înainte de a continua:

Magnetism

Scoate o foaie și un creion și ascultă aici la nenea că nu te învață de rău:

Ești o femeie atrăgătoare, o simți și o știi bine și tu, bărbații din jur ți-o confirmă zilnic, dar deși experiența ți-a deschis larg ochii azurii, anii de înțelepciune acumulată ți-au limitat avântul nesăbuit al mișcărilor și ți-au îngustat perspectivele și viitorul roze.

Îl vezi pe el la patruzeci și nu-i înțelegi vigoarea de care te bucuri cu nesaț cu fiecare atent țintită ocazie. Trăiești o nouă tinerețe sălbatică și sângele ce curge agitat prin inimă îți tulbură și creierul și, mult mai grav!, sufletul neîncercat, neantrenat, virgin.

Ai dese momente când negi existența noii și neașteptatei fericiri și nu crezi că-i aievea să-ți mai tremure carnea de dor la vârsta când prietenele tale deapănă demult amintiri cu iluzorii iubiri de decenii apuse.

Drumul și calea

Nu, sfârșitul nu-i acolo unde-l vezi tu acum, nici măcar acolo unde crezi tu azi că s-a terminat. 
Nu, sfârșitul nu-i aici!
Mereu va exista o continuare, doar ochii va trebui să-i deschizi ca să poți vedea minunata lume nouă ce ți se oferă la picioare mai departe de ochelarii de cal.
Drumul nu se termină acolo unde un orizont ni se închide. Abia acolo începe o nouă viață, ține exclusiv de tine dacă pășești spre ea sau rămâi blocată sau mirată în loc.

Nu ”trebuie” nimic!

Nu "trebuie" nimic! Nu există ”trebuie”. Singura obligație pe care o ai, atâta timp cât nu faci rău altuia, este să-ți cauți și să-ți păstrezi fericirea. Atât!

N.B.:
Ai o singură obligație pe Pământul ăsta: să-ți cauți, să-ți găsești și să-ți păstrezi pe termen cât mai lung fericirea, liniștea și zâmbetul. Clară?

Apă jur-împrejur, sete de tine, foame în mine.
Tu acolo, eu aici, niciodată noi. Dar voi? Voi sunteți doi? Ca noi?

Dar va fi bine, înțelepciunea e în tine, răbdarea-i cu mine.
Va fi bine!

Scutură-te de zgardă, de lanțuri, de cuști de argint și lese de aur, scapă rapid de cătușe, doar pe alea cu puf roz le poți păstra, poate vom avea nevoie de ele mai târziu.

Repet:

Corporat(r)iștii automați

Cuvânt înainte, de anul trecut:

Sclavii moderni, aici se regăsesc şi gulerele albe din corporații sau organizații internaționale - în fapt doar nişte robi mai spălăței, au toate libertățile.
Da, da!
Absolut toate...
Inclusiv acelea de a face credite pentru orice şi a plăti astfel, prin comisioanele şi dobânzile aferente, de minim două-trei ori valoarea acelui bun.
Plus, cireaşa de pe tortul libertății, privilegiul de a se îmbolnăvi de tânăr de afecțiuni ale senectuții sau ale uzurii muncii fizice sau în condiții toxice sau grele.

Continuăm cu micile rotițe ce se învârt neîncetat ca să facă bine altora:

Să lucrezi într-o corporație este ca și cum ai conduce o mașină cu cutie automată: nu-ți trebuie calități deosebite, toate funcțiile principale sunt simplificate, minimizate, automatizate, pentru a feri utilizatorul de stress, griji sau greșeli. Dimpotrivă, poate face treaba asta aproape oricine: fie un copil mai isteț, fie cineva cu deficiențe de diferite feluri sau grade. Au existat experimente în acest sens, când joburi din multinaționale au fost prestate câteva zile, cu succes, de elevi de liceu sau din anul întâi de facultate, ori de persoane cu diverse probleme fizice sau psihice. Chiar legiuitorul acordă niște subvenții pentru angajarea acestor categorii. Și lucrurile au mers foarte-foarte bine, cu costuri mult mai mici, cu pretenții zero, cu rezultate chiar mai bune pe anumite segmente unde rutina își cerea drepturile. Acesta este și motivul pentru care salariile sunt de rahat și munca din ce în ce mai multă, condițiile mai dezumanizante, colegii din ce în ce mai sălbatici și vorace, iar șefii doar niște zbiri incompetenți în majoritatea cazurilor.

În corporații n-ai nevoie de calități deosebite, nici de o gândire independentă, este exclus să ai o minte sclipitoare. Singura calitate care se cere, și se răsplătește ca atare, este să fii un bun executant și atât! Un yesman, un jeswoman. Un sclav devotat, asta se și întâmplă. Un rob! 
Atât!

Vreau să plâng și plâng! Nu mă frâng.

Vreau să plâng și plâng, ”ca o femeie”, până am să devin ”bărbat”.

Sunt dese situațiile când așa-ziși bărbați ”puternici” nu-și permit ”slăbiciunea” de a se elibera de diverse stări stresante și nu plâng, unii niciodată. Ei se cred tari și inflexibili, dar uită că cei mai rigizi copaci, și cei mai puternici altfel, se frâng primii la furtunile puternice. Copacii mai flexibili se încovoaie, se apleacă, se îndoaie, trosnesc ușor, se frământă, gem, dar nu se rup, depășesc astfel momentele dificile ale vijeliei și supraviețuiesc momentelor critice.

60 de milioane

Ea, tânără, aranjată total, dichisită de cartier, unghii multicolore, vopsită roșu aprins în cap, gene, tencuită, în mâna stângă fumega o țigară, în mâna dreaptă un telefon imens de ultimă generație cu inimioare roz și multe cristale pe capacul din spate al bateriei, sprijinită de un A-Klasse roșu, aproape nou-nouț, geamurile negre, preparat de AMG, având la oglindă mii de odorizante, sute de cruciulițe și zeci de iconițe, încadrată dreapta-stânga, în norul de fum al țigării de doi plozi oacheși, iar în față, la vreo doi-trei metri, pe tata-socru, probabil:

Floricică rubensiană

Ea, 20+, cochetă, sveltă, veveriță, atrăgătoare, sexy, în două cuvinte: bunăciune - ”piesă”. Se cunoaște cu el la muncă, unde altundeva?, se curtează intens și succint, se iau degrabă, fac nuntă, sute de invitați, bucurie, exuberanță, fericire la comandă, limuzină cu șampanie și baloane plus porumbei, tinichele, lună de miere, colțuri de lume neumblate de mulți, revenirea la matcă, revenirea la realitate.
Făceau ceva sport împreună, nu zilnic, dar se mențineau bine, se plimbau uneori prin parc, rar, aveau grijă de corpurile lor, mâncau doar ce trebuie ca să se mențină fit, erau doi iubiți tineri, atrăgători, sexy.
Toate bune și frumoase, aparent, până când ea se pune pe făcut de copii, asta era ținta ei declarată prietenelor ei, de care el n-avea habar în aburii tulburători ai îndrăgostelii furibunde ce i-a mânat degrabă la sfat și la biserică unde au depus și scris jurăminte pe care nici ei nu le vor respecta. Nici ea n-a verbalizat vreodată că și-ar dori copii, amândoi subînțeleseseră că se vor distra și se vor simți bine împreună fără să aducă vorba de procreere înainte de halimaiul nuntos.

Repet: înainte de căsătorie, în perioada de atracție furibundă reciprocă, și după fericitul eveniment, ei nu aveau nici un gând de a face copii. Niciodată n-au discutat despre acest aspect. S-au luat, de ce?, s-au iubit, și au făcut fix ceea ce și-au propus de la început: se simțeau bine împreună, făceau sex fabulos zilnic, trăiau ca niște tineri frumoși și liberi. Mai știu câțiva d-ăștia.
Viața părea frumoasă, ea era superbă și tânără, el era deștept și cu bani, toate lucrurile se doreau a se continua pe aceeași linie la nesfârșit sau ”până moartea ne va despărți” - că doar așa semnaseră promisiuni pe care aveau curând, ca majoritatea, să le încalce.

Doar că, la un moment dat, ea rămâne însărcinată.

Nu lugu-lugu, nu! Înhață-l și fugi!

Îl vezi, l-ai mirosit, simți că ți s-ar cam potrivi, îți place mult, l-ai fute degrabă, ești doar ochi și urechi la ce face și ce spune, dar nu știi cum să procedezi?

Fii deșteaptă, nu fi ca toa(n)te celelalte, ascultă aici la tăticu: 

La bine și la rău

El, 30+, nesportiv, ”băiat bun”, unde-l pui azi acolo-l găsești și mâine, dar cumva atrăgător pentru femei, totuși nemodelat și slab întreținut, corporatist de top, bani mulți pe mână și la teșcherea, o cunoaște pe ea din provincie, frumușică, dulcică, cu ochii ce-i fug de mică, cine să observe asta?, dar ea era simplă-simpluță, doar că atrăgătoare, ușor bisericoasă, fără să fie credincioasă sau măcar corect practicantă, doar ostentativă, mironosiță.
Cum ceasurile lor ticăiau ca dracii, iar el ratase niște piste bune, v-am zis că-i băiat bun, da?, cu toate că ea era ștearsă pe interior ca o tablă de gimnaziu în lunga vacanță de vară, corpurile nefutute îi atrag în capcană și astfel se îndrăgostesc fulgerător, cum altfel?, fac nuntă, de ce?!?, de ce?!?, cu alai, neamuri, jdemii de prieteni, tot tacâmul, fericirea era al doilea nume al lor în buletine și pe feisbuci în poze dese și ostentative de pe peste tot pe unde se preumblau năuci.

La puțin timp după ce s-au luat, el, care era un tip mai mult decât liniștit și de casă, își dă seama, cum naiba?, că a făcut o greșeală mare însurându-se pripit, că a ales mai mult decât prost, că și-a futut viitorul, că ea e plictisitoare, ternă, că viața trece aiurea pe lângă el, și având și probleme pe la serviciu și ceva dificultăți patrimoniale cedează nerăbdării. Cam după vreo încă șase luni încearcă să stea de vorbă cu ea cu buna, cu vorba bună, să-i explice problemele și punctul lui de vedere, să caute împreună o soluție sau o rezolvare măcar temporară până nu este prea târziu și iremediabil. Ea, mândră și prost sfătuită de mă-sa de la țară, se ține ferm pe poziție și respinge orice dialog, nu vrea să audă de discuții, nici vorbă de despărțire sau divorț amiabil. Ea-i tot spune: ne-am luat, acum nu ne mai despărțim, facem tot ce trebuie, dar rămânem împreună. 
Gizăs!

Părinții infantili - izvorul nesecat de răni pentru copii

Am fost crescut într-o familie tradițională până la os și deseori până la carne și chiar și cu sânge. Da, cu sânge pe pereți, pe covoare, pe suflete, pe caractere, pe destine. Părinții mei, pe care îi iubesc și azi nespus de mult deși m-au rănit îngrozitor când eram mic și neajutorat și nici n-avea cine cum mă proteja, au făcut copiii, pe mine și pe sor-mea, fără ca să fie pregătiți pentru așa ceva, fără ca să aibă habar cum se cresc și cum se educă mogâldețele alea mici, fără ca să știe ce le face bine viitorului copiilor lor și ce le hrănește sau le rănește sufletele mici și pure pentru totdeauna. Astăzi cuplurile tinere sunt la fel de pregătite cum au fost și părinții mei acum peste patruzeci de ani, nu-s prea multe schimbări majore.

Multe dintre prietenele mele sunt mame singure. Cresc copiii cum știu și ele, dar sunt fericite că au scăpat în libertate și de dobitocul ce le-a turnat un copil sub pretenția sclaviei pe viață. Altele sunt apăsate emoțional, nu doar fizic și material, cu amenințări și șantaje de grădiniță: 
”Tu nu te gândești că ai copii? Unde să pleci? Nu ți-e rușine? De ce să te desparți de mine când tu ai copii cu mine? Am să spun părinților/colegilor/prietenilor tăi că vrei să părăsești domiciliul conjugal!” - spune animalul agresor, care după ce altoiește femeia amuțind-o în plâns, îi și interzice să fugă umilind-o, jignind-o și speriind-o. Astfel nouăzecișinouă la sută dintre femei dau în sindromul Stockholm și continuă să doarmă în pat cu dușmanul. Imediat apar dereglările emoționale și la scurt timp corpul femeii este cuprins de boli diverse la vârste tinere sau mirosuri neplăcute prin locuri pe unde altcândva izul era de flori proaspete de primăvară. Azi ele miros a putrefacție și nici măcar nu-și dau seama. Vor realiza asta peste ani de zile când puțini vor mai sta lângă ele mai mult de o dată-două. Traiul în condiții toxice generează invariabil boală. Nici o floare n-a scăpat dintr-un pârjol și nici o plantă nu crește sănătoasă și frumoasă în groapa de gunoi sau în hazna. Dar de ce s-au grăbit atâta la măritiș? Retorică, știu.
Oricum n-are cine să-mi răspundă, că ele știu mai bine, de la mamele lor, că palmele se dau din dragoste.
Scurtă pauză:
Aș vrea acum să citești articolul acesta, dacă ai timp și vrei:
https://mnmlistro.blogspot.ro/2016/03/animal-si-veverita.html
Apoi să-l citești pe acesta, unde-mi detaliez nedumeririle legate de atitudinea femeilor agresate:
https://mnmlistro.blogspot.ro/2016/03/snopite-in-bataie-de-iubitprietensot.html

Dacă te-au deranjat cele două articole de mai sus, te rog să mergi în altă parte, continuarea nu-i pentru tine. Mergi în pace!

Continuăm:

În casa noastră scandalurile erau aproape zilnice, am crescut de nou-născut într-o atmosferă de război perpetuu. Mama și tata erau două pietre dure și nici unul nu renunța la partea lui de dreptate pentru armonie și pace. Fiecare dorea să fie câștigătorul, cel mai deștept, cel mai puternic, ”Șeful”, dar acum unu este oale și ulcele de peste șapte ani, iar mama este vie, dar foarte bolnavă de diverse afecțiuni, supraponderală spre obeză, agitată cu toți și toate, nervoasă mereu, singură intrinsec, deși aparent înconjurată de mulți apropiați și în mijlocul neamurilor ei de care eu m-am îndepărtat demult. 
La ce le-a folosit lupta de peste treizeci de ani din ”căs(z)nicie”? Cine a câștigat? 
Eu, acum la bătrânețe, după ce am revăzut și alte exemple similare irosindu-și viața și sănătatea, pot spune că toți au pierdut. Dar cei mai afectați, deși nevinovați și lipsiți de apărare, sunt copiii ce rămân invariabil cu diverse sechele și dereglări emoționale, hormonale și fizice. Eu sunt un astfel de ”defect”, un excelent exemplu de ce prostii pot face doi căpoși ambițioși în numele ”iubirii” și a ”familiei tradiționale”, căca-m-aș în ea de tradiție și de obiceiuri proaste ale predecesorilor mei eronat educați. Blogul ăsta este pornit și scris ca o încercare de vindecare a unor răni străvechi.

Am întrebat-o pe mama, copil mic fiind, de ce nu divorțează și de ce nu pleacă din tensiunea asta zilnică și bolnăvicioasă. Îmi răspundea mereu că orice copil trebuie și este bine pentru el să aibă o mamă și un tată, o familie unită. Dar noi nu eram o familie, nici vorbă de unită, despre ce vorbea mama? Care familie? Care unită? Tata unit cu curvele lui și cu afacerile și banii după care era tot timpul plecat și mama unită cu vânătăile, singurătatea și plânsetele ei pe ascunselea și pe înfundate? Sau noi, copiii nevinovați, uniți prinși claustrofobic între doi părinți infantili și egoiști? Care era familia aia unită și tradițională? căca-m-aș iar în ea și în capul tuturor stupizilor din ziua de azi care o mai susțin!

Mă mințea mereu mama că eu și sora mea, amândoi abuzați și răniți de relația toxică a părinților, suntem motivul pentru care ea suportă bătaia și mojiciile tatălui meu. Lespedea asta m-a cocoșat teribil atunci, încă-i mai simt răceala pe ceafă, de când eram un țânc. I-am spus la un moment dat, plin de curaj și susținere pentru ea, că mai bine divorțează și că ne vom descurca noi cumva și fără tata. N-a vrut, mi-a zis că nu învață oul pe găină și că nu-i dau eu sfaturi și nici nu-mi permite s-o judec. 
Trebuie să recunosc că la un moment dat, spre adolescență, când nu vedeam ieșire din acest calvar din care mama nu putea sau nu voia să iasă, am intenționat să mă sinucid pentru a scăpa și eu de obligații impuse cu forța de ea și pentru a da mamei posibilitatea să scape din datoria stupidă de a rămâne măritată cu un agresor pentru că are copii cu el, așa înțelesesem eu rezolvarea pe atunci. Cum ar fi fost să fi avut curaj și coaie și să fi dus gestul meu până la capăt? Dar eu uitam că mai este și sor-mea și că de fapt mama nici nu știa încotro s-o apuce oricum, n-avea nici un sprijin, nici o informație, nici o posibilitate de a se susține. Nici mentalitate de om liber, nici curaj, nici ochii deschiși. A trebuit ca să-i închidă taică-miu, definitiv, că să pot să-i deschid eu ceva ani mai târziu.

Îndrăgostit autentic

Celor care uită istoria, deși este regretabil și impardonabil, pentru că știm bine că ea se cam repetă la nesfârșit, viitorul va avea grijă să le-o readucă în memorie și în prezent cu fix aceleași patimi și pierderi plus lecțiile aferente, până vor fi învățate. 
În orice domeniu este aplicabilă aceasta, dar mai ales în chestiunile delicate ca acelea amoroase.

Dăruirea libertății ca dovadă a iubirii

Las-o să plece, dacă ea dă semne că asta își dorește. Așa arăți că într-adevăr o iubești. 
Am scris aici rândurile de mai sus acum vreo doi ani și mai multe continuu mai jos, cu prospăturile de zilele astea:

Să nu plângi!

Mă simt singur acum, poate îmi va trece, sigur va fi bine!, dar mult mai singur decât atunci când am scris aici.
Probabil că e ultimul Paște, 1 mai și înflorire de primăvară pe care le sărbătorim împreună în actuala formație.

De la anul ne vor despărți mii și mii de km și planuri de viață diametral opuse.

:-)

Scriam ieri:

Flori, fete, filme și New York

• Se scutur florile de măr, mi-e tare dor de al tău păr...

Rău cu rău, dar mai rău fără rău.

Din totdeauna m-am simțit bine în preajma femeilor și mi-am dorit să am cât mai multe pe lângă mine. Dar vremea trece, lucrurile se schimbă. Nu neapărat în bine.
Am petrecut, până azi, trei zile frumoase cu patru femei din trei generații, inclusiv fata mea, unica. Am muncit ca un salahor de dimineață până seara, zi de zi, ca să le asigur confortul dorit. Tuns iarbă și flori ca să nu ne piște albinele, spart lemne, făcut focuri (în casă s-a făcut saună...), curățat sobe, suportat plânsete, certuri între fete, televizoare mergând peste calculatoare cântând, mâncat tone de mâncare de șaizeci de feluri, N-am avut nici un moment de respiro, ba da!, am adormit într-o zi o jumătate de oră, dar m-au trezit urletele celei mici ce s-a speriat de mine dormind. La un moment dat am cedat, abia așteptam să plece acasă azi, care la muncă, care la școală începând de mâine dimineață.
Îmi doream să rămân singur să mă odihnesc, să mă relaxez și să stau și eu ca omul, să fiu și eu trei zile în concediu liniștit. Să-mi priască zilele libere.

Fetele au plecat acum câteva minute către casă, conform programului. Recunosc: mi s-a rupt sufletul! Mă doare ceva în mijlocul pieptului și parcă am și uitat grele zile abia trecute împreună.
E normal?

Dar cred că am să-mi revin și mă voi repune pe picioare curând. Am timp până miercuri seară sau chiar joi dimineață.

Ies la o plimbare pe aleile din sat, poate găsesc ceva să-mi țină de urât...
:-)

P.S.:


Nu, n-am glumit, chiar se scutură florile de măr, de al tău dor, de al tău dor.
Probabil e ultimul Paște, 1 mai și înflorire de primăvară pe care o sărbătorim împreună în actuala formație.
De la anul ne vor despărți mii și mii de km și planuri de viață diametral opuse.
:-)

Brățărică, broșă, pieptul cald și deschis?

Nu, nu mă deranjează că sunt doar un accesoriu pentru tine, probabil ocup locul pe care-l merit. 
Nu mă miră faptul că sunt un fel de bijuterie pe care o porți la ocazii ca să te simți tu bine, mândră și deosebită, și să-ți pui în evidență o parte a corpului, cred că valoarea este dată de raritate, nu de duzină. 
Nu astea mă supără, chiar nu vreau să devin ceva banal, cotidian, uzual pentru tine. Nu intenționez să fiu chiloții tăi sau sutienul tău zilnice. Ele îți sunt dragi și confortabile azi, dar cu siguranță vor ajunge la lada de gunoi a istoriei tale amoroase, chiar dacă au fost ani, zeci de ani, în proximitatea ta.

Nerușinați și nescuipați

Pe vremuri rușinea era legea primordială ce ferea comunitățile închegate de asaltul fărădelegilor și a nelegiuiților. ”Să-ți fie rușine!” era odinioară mustrarea și ocara supremă, la care cel ce o primea intra în pământ de ochii apropiaților ce-l dojeneau. Astăzi nu mai există nici un pic de rușine.
Furtul, corupția, nepotismul, parvenitismul, incultura, impostura, incompetența sunt piese integrante, definitorii și omniprezente în România de sus până jos, de la vlădică la opincă, de la politicienii ce au devenit efigia josniciei neamului nostru până la cel mai mic funcționar și amploaiat, chiar și la privat sau în corporații.

5+1 confuzii majore făcute de neatenți

Ar fi util și plăcut să nu le încurcăm măcar pe astea cinci, în plm: 

Utilizator sau stăpân?

Cum îți dai seama, când vezi un tip conducând o limuzină superbă, dacă este doar șoferul ori este chiar proprietarul mașinii?
Cum recunoști într-o firmă care este angajatul și care este acționarul principal/patronul firmei?
Cum îți faci distincția între soțul unei doamne și iubitul ei?

E relativ simplu:

Nu există nimic inexpugnabil

Atunci când crezi că ești de neînvins, atunci când te iluzionezi că nimic n-are cum să-ți scape din mână sau de sub dominația-ți atotputernică, fix în momentul în care te amăgești că ești regele junglei și nimeni nu te poate detrona, dar chiar atunci - fix atunci!, recitește asta:

Am mai primit o șansă, viața e frumoasă!

Ieri seara scriam zâmbind inspirat de-o muză imaginară:

”Mai bine futăcioasă decât frumoasă, mai degrabă liniștită decât deșteaptă, mai repede gospodină decât bogată, așa să-ți ajute Bunul Dumnezeu!, că oricum devreme acasă nu-i nici una.
#noidoi21”

Credeam că-i doar o toană de-ale mele, dar, de fapt, era o premoniție plecată din spirit, către pix, eu n-am nici o contribuție aici - recunosc!, era o avertizare pentru a doua zi, dar eu n-am băgat-o în seamă pentru că mă gândeam, unde altundeva?!?, la sex.

Azi dimineață, simțind lăuntric ce avea să se întâmple, scriam pe feisbuc cu gândul la o zână reală:

Unde-i dodoașca fabuloasă de altă dată?

Puține lucruri mai sunt trainice și de calitate așa cum erau cu câteva decenii în urmă. Obiectele, hainele, lucrurile, încălțările, casele, mașinile și mașinăriile sunt la prețuri din ce în ce mai mici, devin tot mai accesibile publicului larg, dar și fiabilitatea și durabilitatea lor a scăzut dramatic tinzând spre minim. Toate au devenit aproape de unică folosință, dar lumea-i fericită așa.

Din păcate și oamenii se comportă astfel, devenind ieftini, accesibili, interșanjabili, mulți se oferă ca un lux accesibil oricui. Nu știu dacă-i bine așa, dar la dodoașcă astea sigur nu ajută și nici nu alină nimic și nimănui.
Dimpotrivă.

Mătușa femeie-model, cioburi iluzorii

Miniona mătușă reprezenta pentru el, acum vreo douăzeci de ani, idealul de soție: nu neapărat frumoasă, nici foarte școlită sau cultă, dar mereu caldă, zâmbitoare, binevoitoare, răbdătoare, înțelegătoare, bună, blândă. 
Cu ea a asociat mereu fericirea pe atunci: masa întinsă, mâncarea bună și caldă mereu, casa curată și în ordine, susținere necondiționată, la fel și iubirea, dar și două brațe mici ce te îmbrățișează la venire și la plecare în fiecare zi. 
Era un fel de rai și o matrice, precum furcile caudine, prin care au fost silite să treacă, fără să știe niciodată de ce și din cauza cui, toate femeile pe care le dorea pe termen lung lângă el. 
Ceea ce căuta puștiul era, de fapt, sufletul ei aparent cald, blând și bun.
Aparent!

Doamne-Doamne are grijă de noi!

Un țigan și o sârboiacă se iubeau. El nu era chiar țigan, dar ea era ceva croato-bulgăresc, catolică. Oricum se iubeau ca dracii, adică undeva în rai. Ambii au lăsat libertățile și relațiile lor de familie și prietenii deoparte pentru a fi împreună o perioadă. Aproape un deceniu au fost cei mai fericiți copii la treizeci de ani.

Cască ochii, deschide-ți sufletul! Nu judeca!

Să deschizi ochii poate fi unul dintre cele mai dureroase procese. Dar când vei vedea pentru prima oară lumina Soarelui la 30+ sau 40-, s-ar putea să fie una dintre cele mai fericite zile din viața ta și prima din noua șansă la o experiență colosală.

Să privim liniștiți: