De ce nu suntem în stare să avem și să susținem clar, ferm și civilizat un punct de vedere chiar diferit de al majorității?
De ce ne este teamă de nou, de progres, de viitor, de libertate, de autodeterminare, de propășire prin forțele proprii?
De ce ne reținem să judecăm profund și dăm mereu votul și încrederea unor incompetenți și unor incapabili și de ce tolerăm mereu hoții, curvele și analfabeții să ne conducă de zeci de ani destinele?
De ce ne este frică să protestăm vehement la momentul în care ne sunt încălcate drepturile și ne este furat avutul părinților și viitorul copiilor?
De ce ne este frică să spunem, să scriem, să discutăm și să împărtășim emoții, sentimente, gânduri, idei, proiecte, viziuni, chiar dacă unele deplasate, utopice, aparent nepotrivite sau irealizabile la momentul prezent?
De ce ne izolăm ca societate și apoi și ca indivizi și de ce ne merge rău și greu de câteva decenii, parcă am pedala în gol neavansând corespunzător pe măsura eforturilor depuse, deși avem un potențial enorm din toate punctele de vedere?
De ce?
De ce ne este frică nouă, românilor?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.