Motocicletele trebuie să facă ceea ce știu ele mai bine să facă: să alerge, să câștige, să depășească, să cucerească, să tragă cât mai sus și apoi se întorc acasă spre seară obosite, turate și cu anvelopa din spate uzată pe aproape 90% din suprafața sa. Cel puțin cel din spate...
Atunci când intră în curte, când intră în casă, motocicleta, după o zi de cursă tare, ea așteaptă un singur lucru: să fie cuprinsă, învăluită și mângâiată de către husa sa.
Calul și husa lui. Se potriveau perfect și relația lor era unică, nemaiîntâlnită.
Husa care să-l acopere caldă și moale și care să-l liniștească după o zi și o cursă nebune. Atâta tot avea de făcut.
Într-o zi începu să bată vântul. Vântul va bate mereu la răstimpuri. Husa, în loc să se prindă singură în carabina de pe dedesubtul cutiei de viteze sau la baia de ulei, având deschisă din naștere legătura aceasta, a început să fâlfâie veselă. Credea că-i de joacă... Același obicei prost avea să-l transmită și generației următoare.
Vântul bătea din ce în ce mai tare și o încerca. Asta este treaba vântului, el este obligat să colinde câmpiile și munții și să împrăștie semințele în zonele rodnice, nu pe piatră.
La început, pentru că ploaia înțeleaptă o lipise de cal, husa stătea lipită de el și își făcea treaba ei corespunzător.
Calul era mulțumit, husa era mulțumită și fericită fiecare făcându-și treaba și împlinindu-și menirea.
Dar când vânturile invidioase pe fericirea ei începură să bată din ce în ce mai tare și să usuce husa și contactul lipicios și sănătos dintre husă și cal, husa se desprinse ușor-ușor, inițial căzu parțial pe jos în preajma lui și mai apoi începu să se tot îndepărteze inconștientă de cal purtată de vânturile de joasă speță și nefericite în relațiile lor personale.
O dată rămăsese agățată în scăriță, altădată rămăsese agățată într-o oglindă, a treia oară se agățase într-o aripă a roții din spate, acolo lângă plăcuța de înmatriculare. Știi ce scrie acolo, da?
Vântul meschin tot insistând și văzând că există o tendință a husei de a se ridica și îndepărta de calul ei a bătut din ce în ce mai tare până când husa se desprinse de ultima legătură, ultimul contact cu calul și își luă zborul.
Husa părea fericită purtată pe aripile vântului în liberatea mult visată.
Era atât de entuziasmată de noua experiență pe care o trăia. Himera altor tărâmuri mai bune se arătă monstruoasă.
Era nespus de purtată pe sus, nespus de alintată și plimbată. Husa trăia un vis minunat departe de calul ei.
La un moment dat vântul se opri brusc. Toate vânturile perverse și invidoase. Husa ne mai fiind purtată de vânturi a aterizat părăsită pe un teren viran părăsit de toți și de toa(n)te.
Ajunsă cu picioarele pe pământ, ce premoniție, husa își dădu seama că nu are cum să se mai întoarcă la cal. Imediat apărură mai mulți câini care își făcură nevoile pe ea, pe la colțuri. Așa fac toți câinii când găsesc o cârpă abandonată. Își marchează teritoriul.
Începură să tragă de ea, să se întindă pe ea, să-și facă culcuș în ea și într-un final, pornind dintr-o joacă, s-o sfâșie. În timp o făcură ferfeniță.
Curând husa își dădu seama că ajunsese de nerecunoscut. Era acum doar o cârpă uzată, distrusă, strânsă într-un tomberon de gunoi și apoi dusă la groapa de deșeuri.
Se întâmplase ceea ce trebuia să se întâmple, pentru că ea ascultase de vânturile trecătoare și perverse și nu-l urmase pe El ca la început și nu rămăsese în slujba celui căruia îi fusese destinată dintr-o viață anterioară și cu care se potrivea atât de perfect și de unic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.