joi, 18 ianuarie 2018

Dădica. M-a iubit și n-am crezut-o.

Mă sună sor-mea de pe aeroport din Londra. Ce caută la Londra? De ce mă sună? Nu trebuia să fie la Istanbul? Nu de acolo zicea că pleacă peste Ocean?
Ce se întâmplă? 
N-am apucat să-mi beau cafeaua, nu înțeleg nimic. Dar de ce mă sună așa insistent? N-are răbdare s-o sun eu când termin cu spălatul pe față?
Sună, sună, sună. 
Mâinile mele sunt pline de săpun și mi se face brusc frig. Deger în casă, în baie unde este cel mai cald. Simt că s-a întâmplat ceva. E prea de dimineață ca să fie vorba de ceva bun. Sigur a murit cineva.
Eu nu mai vorbisem cu mama de vreo săptămână, ea nu mă sună mai niciodată, dar și dacă pățea ceva oricum nu mă suna. Eu o mai sun să văd ce face și să-i spun c-o iubesc chiar dacă ea nu-mi arată iubirea maternă în felul în care îl pot asimila și aprecia eu. Știu că mama mă iubește, cumva, nu neg asta, dar felul ei de a mă iubi, de peste patruzeci de ani, nu-mi este digerabil, nu-i comestibil, nu-l pot procesa.

Multe femei m-au iubit într-un fel pe care eu nu l-am putut, la acele momente, metaboliza și aprecia. Nu știu a cui e vina sau dacă e vreo problemă aici. Dar dacă mie îmi place femeia care să mă îmbrățișeze și să-mi zâmbească liniștit și blând în timp ce se cuibărește în brațele mele ca o pisică mică, nu cred că-i vina mea că ea mă iubește dându-mi de mâncare, îndemnuri și sfaturi. Poate că încurajări și susținere ar fi fost mai utile și mai necesare. Am și eu podul plin de mâncare. Sfaturi am și eu vagoane în șură, de n-am unde să le mai pun. Le mai debarc pe unele, rar, din ce în ce mai rar, aici pe blog. Nimeni n-are nevoie nici de ele, de stivele mele de sfaturi inutile.

Polixenia plângea tare și mă ruga să merg lângă mama că o simte foarte-foarte speriată și că plânge cum n-a mai auzit-o niciodată să plângă. Ok, dacă mama plânge e bine, înseamnă că n-a murit. Și că se teme să nu pățească și mama ceva din cauza șocului morții mamei ei fix în fața ei. Deci despre dădica era vorba.
Sor-mea la Londra, se urca într-un avion să treacă peste apă spre noua ei casă de la mii de kilometri, eu aici și acolo, eu cel care care nu mai voiam să mai am de a face cu familia mea și nici cu restul neamului, dădica murise de câteva minute și eu nu știam încotro s-o iau mai întâi.

Dădica era șefa clanului, dar nimeni n-o știa sau n-o recunoștea oficial. Avea o relație fabuloasă cu șeful oficial, tataia, model de relație pe care mi-aș fi dorit-o și eu cu o tânără azi. Companioni excelenți, da!, de la con panem, adică cu pâine și un pahar de apă rece. Da, ar trebui să fie suficient uneori. 
Am scris un scurt text despre ei și despre mirifica lor relație aici. Eu am simțit că ea e tartorul în familie, și a fost foarte bine că așa a fost, pentru că am observat că oricare altă femeie născută din ea are aceleași deprinderi, atitudini și aptitdini. Am verificat și peste trei generații și pot confirma că tot șefe se nasc din dodoașcele lor. Doar șefe!

Nu am crezut niciodată că dădica mă iubește. N-aveam motive, nu mi s-au dat niciodată semne evidente, n-am primit niciodată un cuvânt de afecțiune de la ea, așa cum primeau din abundență ceilalți verișori ai mei.
Maya mea murise demult, la ea simțisem cumva afecțiunea totală și necondiționată, era clar, era normal, eram băiatul băiatului ei. Dădica avea băieți care-i purtau numele și-i duceau renumele mai departe. Nepoții din partea lor erau valoroși. Eu eram băiatul fetei ei, nu prezentam interes. Aveam alt nume și alt traseu, altă paloare.
La noi în neam fetele au drumul lor, se mărită și pa-la-revedere, valoarea, iubirea și interesul se pun predominant în băieți și în copiii-băieți ai bărbaților. Se presupune că ei duc numele, averea și mentalitatea mai departe. Plus că eu eram brunețel, ceilalți nepoți erau mai blonzi. Eu făceam exclusiv trăznăi, șotii și pozne, ceilalți erau cuminți, ascultători și liniștiți. Toți nepoții din partea băieților ei s-au însurat la timp asezându-se predictibil la casele lor și doar cu machedoance de soții - așa cum mă sfătuia și pe mine să procedez dădica mereu. Dar eu nu m-am însurat încă și nu cred că există vreo etnie cu care să nu fi cochetat măcar câteva zile. Presiunea de a mă însura cu o machedoancă și refuzul ei constant și ferm al tuturor femeilor pe care le iubeam și i le-am adus să le vadă, nemachedoance, dar și non-românce, le aduceam la ea că să le ”aprobe”, m-a debusolat, dezarmat și dezolat teribil mereu la dădica și celelalte femei-șefe din familia mea. Evident că n-am ținut cont niciodată de respingerile lor, mi-am văzut mereu de iubirea mea neclintit mai departe, dar opoziția mamei și, mai ales, a dădicăi m-au durut tare și mă doare și azi la zeci de ani distanță chiar dacă nu mai contează și nu mai are nici o relevanță.

La parastasul de înmormântare, tataia, bunicul meu, îmi povestea că dădica, soția lui, cu doar câteva zile înainte să moară, se scula în creierii nopții și aranja hainele ei prin șifonier și răscolea punând în ordine actele lor dintr-un plic mare de plastic. Ce conținea acel plic? Era sacoșa cu toate actele lor de preț: certificate de naștere, de căsătorie, buletine, acte ale caselor, terenurilor, alte hârțoage utile sau importante. Probabil că tot acolo erau și alte amintiri plăcute de-ale ei. Tataia o întreba ce face, dădica îi răspundea că vrea să fie totul pregătit. ”S”hibă andreapti lucrâli!” - adică să fie aranjate treburile, să fie puse la punct lucrurile. Probabil presimțea că în câteva zile va pleca.

Mama mă sună de la spital că a reușit și a terminat de făcut formele pentru morgă și că a primit aprobarea pentru a o lua acasă pe dădica pentru priveghi și apoi înhumare. Îmi spune că în punga lor de acte, punga în care dădica tot cotrobăia în creierii nopților dinaintea morții ei, a găsit o fotografie cu mine de când eram mic. Am scanat-o și am pus-o mai jos. 
”Cu o gură mare” - îmi zice mama. 
”Aveai o gură mare”, descrie ea laconic poza pe care avea să mi-o înmâneze câteva ore mai târziu. Da, are din nou dreptate mama, am gura la fel de mare și peste trei decenii și jumătate.

În toată sacoșa cu cele mai importante acte ale lor de-o viață, toată agoniseala lor, era o singură poză. 
Nu era nici o poză cu băieții ei, avea doi și ei fuseseră cuminți, liniștiți, nu golani ca tata care-i era ginere și rebarbativ. 
Nu era a nici unuia dintre nepoții care erau model de reușită în viață și cuminți și albi, și care reprezentau mândria lor, nepoții ei și verișorii mei, care duceau numele și fala clanului mai departe. Nepoți cu care se fălea la toate rudele și cunoștințele, cu nurorile ei și cu strănepoatele - rod al iubirii lor ce le purtau numele. Eu aveam alt nume și eram oaia neagră, hirsută și izolată. Nu era nici o singură poză cu familia ei întreagă sau măcar cu bărbatul ei de-o viață. 
Singura poză din acel plic, de aproape treizecișicinci de ani, era fotografia mea de când aveam patru-cinci ani.

Da, cred că dădica m-a iubit nespus de mult și eu n-am știu asta, n-am simțit și nici n-am crezut că poate fi posibil. Nimeni nu mi-a spus, nimeni nu mi-a tradus. 
Nimeni nu mi-a explicat că de multe ori, de prea multe ori, iubirea vine spre tine în forme ciudate, pe care trebuie să înveți să le identifici și decodezi rapid și să le accepți fix așa cum sunt.

Iată textul pe care l-am scris prin noiembrie, parcă pe paisprezece noiembrie, la câteva minute după ce mama mea m-a sunat de la spital să-mi spună că mama ei s-a stins:

”Azi la prânz dădica a murit. Era bunica mea, mama mamei mele. Bunica din partea tatălui se numea maya.
Am admirat relația caldă, reciproc susținătoare și mucalită  pe care au avut-o bunicii mei, dădica și tataia. Bunicul din partea tatălui se numea papu.
Am petrecut cu ei ceva mai mult timp împreună, timp de calitate din care să învăț ceva, ultima și singura dată, tocmai acum trei ani. De atunci n-am mai trecut decât sporadic și succint pe la ea, cu mama sau cu fetele în vizită, în grabă.
Mă suna deseori să mă întrebe cum sunt, ce fac, dacă mi-am găsit vreo fată să mă însor. Mă îndemna să iau de nevastă orice vreau eu, orice etnie, ce-mi place mie, asigurându-mă că nimeni nu se va mai opune de data asta. Mă suna de ziua mea de naștere, de onomastică, după sărbătorile cu familia extinsă din ultimii ani la care eu nu mai participam, sau pur și simplu când se gândea la mine. De minim cinci-șase-șapte ori pe an. Ultima dată m-a sunat prin vară, pe la sfârșit, eu eram la mare, și i-am promis că ajung s-o văd când m-oi întoarce. N-am ajuns atunci. 

Mă suna să mă cheme s-o văd și pe ea și să mai stăm de vorbă, că ”e bătrână și nu știe cât o să mai trăiască”. Spre rușinea mea, acum c-a murit îi cer aici iertare, n-am trecut s-o vizitez nici la a zecea parte din rugămințile ei.”



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Zi şi tu ceva, nu sta aşa!
Curaj, găină, că te tai!
(...)
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care sună tradusă cam aşa:
"Banii, mulți-puțini, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să--i) dai."
Mulțumesc.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.