Încetinism. Maipuținism.

Eram puțin necăjit săptămânile trecute. Mă întrista ușor faptul că voi șchiopăta cu meniscul meu rupt o perioadă, poate câteva săptămâni, eventual o lună-două. Aveam chiar o ușoară nemulțumire referitoare la modul în care m-am accidentat, prea ușor în opinia mea, mă ocăram că n-am fost mai atent atunci când mi-am lezat genunchiul. Mă tot întrebam de ce Dumnezeu m-a oprit din sport, mișcare intensă, alergare, alertă, treburi, drumuri, întâlniri, rezolvări, agitație.
În loc să-I mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru acest mic neajuns care este, de fapt, o binecuvântare, eu bombăneam și mă tot frăsuiam.

Mă îmbrac agale, mult-mult mai lent decât o făceam deobicei, și dau să ies să mănânc. Nu fac nici un metru, abia ieșisem din curte, tocmai închideam poarta, când observ în spatele meu trecând un om în cârje cu un picior amputat. Am zâmbit recunoscător, m-am uitat din nou în sus spre cer, de data asta fără năduf, mi-am mângâiat ușor și blând genunchiul suferind strâns în presiunea bandajului elastic și am spus cu voce tare:

- Doamne-Dumnezeule, mulțumesc frumos pentru minunata leziune de menisc intern! Sărut mâna, să fie primită!

Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!

Cred că acesta este momentul perfect să înființez o nouă religie: încetinism sau maipuținism. Măcar pentru mine, ceilalți sunt liberi să facă și să creadă în ce vor ei și mușchii lor, corect!, genunchiul lor nu-i lezat, nu? 

Încă nu, să fie sănătoși!

Fii blând cu tine şi cu cei din jur, blândețea blândețe atrage.

Da, am înțeles, trebuie să încetinesc. Mai puțin e mai bine, clar!
Totul este bine exact așa cum este, mulțumesc.

Mulțumesc!