Să părăsești peștera lui Plato este infernal. 99% eșuează.
Să stai alături de un grup cu care ai în comun doar obișnuința, fie de generații, fie de câțiva ani, este curat pierdere de vreme și uzură psihică și fizică. Manechinul e pentru exemplificare externă ție, nu pentru uz intern.
Să stai acolo unde simți că nu-ți este locul, sau să rămâi acolo unde n-ai stare și nici plăcere intensă, doar din ”obligație” sau comoditate, este una dintre imobilizările autoimpuse cele mai nocive: pușcărie. Cancer curat.
Bineînțeles că toate astea se vor vedea mai târziu în viață, când se vor lăsa greu în carnea, mintea și sufletul tău, dar atunci va fi prea târziu: nu vei ști nici de ce suferi și nici care este ieșirea salvatoare. Sufletul tău are nevoie de cald autentic în pereche, nu doar de rece politicos în mulți.
Cel mai probabil că vei dansa sălbatic, neobișnuit, ”ca și când nimeni nu te vede”, asemeni păpușei cu sfori, dar sforarul va fi smintit de scârbă și Parkinson. Vei fi mereu obosită ziua la subiect, plină de energie noaptea ca un obiect.
Dar dansul este mai plăcut în doi, cu priviri cu subînțelesuri și atingeri pregătitoare.
Preludiu.
Libertatea este un lux exorbitant. Doar cei curajoși și-l permit. Doar cei liniștiți îl apreciază.
Foarte puțini vor înțelege. Din peștera lui Platon doar unu a reușit să iasă și a fost lapidat când s-a întors să-i salveze pe semeni.
E ok.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.