Eram în aeroport, plecam înapoi acasă, și mă îndreptam către zona de vamă. Acolo unde treci prin celebrele șicane de-a lungul culoarelor făcute cu benzi elastice făcând s-uri interminabile.
Ea rămăsese în afara acestei zone. Dar pentru că exista un parapet de un metru făcut din reclame care delimitau zona și cum ea la șapte ani are cam 1,25 sau1,30 m, pe măsură ce mă îndepărtam în acele șicane îndreptându-mă către zona de poliție de frontieră, ea nu prea mă mai vedea și tot mai voia să-mi facă cu mâna de ”la revedere”.
Eu îi făceam cu mâna înapoi din când în când, din ce în ce mai rar, dar la un moment dat, nemaivăzându-mă și eu tot îndepărtându-mă, ea a început să sară ca să continue să mă vadă. Și tot sărea, jump-jump, îmi făcea cu mâna în aer, iar sărea, iar îmi făcea cu mâna, iar sărea, făcea cu mâna...
Am văzut cum arată iubirea pură. Fără niciun fel de constrângere sau justificare sau nevoie de contra-serviciu sau contra-balans. Doar dorința ei nestăpânită și nestrămutată de a-și transmite afecțiunea și atenția din prea-plin.
Acele sărituri ale ei cu mâna fluturând mereu sus încercând să-mi transmită ”la revedere” peste acel parapet peste care trecea cu greu cu vederea, îmi dă și azi, la câteva luni distanță, un zâmbet imens și o fericire și o mulțumire interioare fabuloase.
Ceea ce-ți doresc și ție.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.