miercuri, 4 iunie 2014

Îndrăzneală sau tupeu?

În liceu, în facultate și la mai toate joburile mele am fost deseori mirat de cum pot unii oameni, relativ civilizați și parțial școliți (dar evident needucați), să facă o confuzie atât de importantă. Prieteni și rude erau deseori în această neplăcută situație. Eu am fost , de multe ori - până când mama într-o zi cu soare m-a urecheat, zdravăn, tupeist crezând că sunt doar îndrăzneț. Îmi aduc aminte că existau chiar și ore de dirigenție la care doamna T. și ulterior doamna V. ne ținea excelente prelegeri de bună-conduită. Probabil că nimeni nu s-a mai oprit, o secundă măcar, să studieze puțin problema sau n-a avut o mamă ca a mea (evident, mama e numai una... :-) ). 

Încerc s-o fac eu acum, succint, fără pretenția că rezolv sau epuizez subiectul. Doar să ating ușor o coardă, poate vibrațiile ajung mai departe prin tine la mai mulți ...

Societatea noastră este atât de agitată și de confuză, după Revoluție mai ales, încât face o grămadă de greșeli ce au repercusiuni imediate, dar și de durată lungă și foarte lungă. Părinții ar fi cei mai în măsură și au obligația morală să educe sănătos și viabil progeniturile. Da, știu că nu au timp... Da, mai știu și teoria că profesorii și școala ar trebui să facă asta, dar la salariile care sunt în sistemul de învățământ – ce să facă și ei mai repede și mai cu tragere de inimă? Sincer: nu mă interesează - fiecare ar trebui să-și facă treaba exemplar.

Partea cea mai rea și mai gravă este că în unele cazuri, așa cum e și cu workaholicismul care distruge sănătatea, ia viața chiar, omoară efectiv inconștienții (avem deja atâtea cazuri mediatizate, vezi cazul Raluca Stroescu, dar sunt mult mai multe ascunse cu grijă privirilor publicului), oamenii nu văd asta. Parcă ar fi orbi. Un exemplu de orbire, și am să mai dau și altele în articolele următoare, este atunci când părinții, procedând eronat în educație, inoculează copilului greșit niște atitudini. Adică, spre exemplu, atunci când se confundă îndrăzneala cu tupeul. Mai ales cu tupeul acela nesimțit și agresiv, probabil știi despre ce vorbesc. 

De ce spun asta? Pentru că există o colosală diferență între ele și așa se poate vedea minimalismul bunului simț: sigur că în viață trebuie să ai îndrăzneala să-ți urmărești scopurile, să-ți realizezi visele, să-ți atingi obiectivele, dar nu este bine să ai și tupeul prin care să lezezi sau să atingi nesolicitat pe cei din jur sau apropiați în sau prin punerea lor în practică. 

Dar asta ține de bună cuviință, de bune maniere, de bun simț – elemente care au cam dispărut din societatea românească și asta resimțim cu toții pe pielea noastră pe absolut oriunde ne aflăm în viața de zi cu zi. Și-o vom mai simți din ce în ce mai abitir în viitor.

De aceea spun că modestia, smerenia, austeritatea – în tot și toate, într-un cuvânt puțină încetinire și o aplecare spre o conduită civilizată ar prinde bine pe meleagurile mioritice. 

Iar politețea, care este încă o calitate uitată demult de noi, ar putea rezolva, prin simpla ei prezentă, aceste neajunsuri și confuzii.






Niciun comentariu: