Tinerețe fără bătrânețe

Este ciudat, și dureros totodată, cum tinerii din ziua de ani nu se gândesc deloc la bătrânețe. Parcă le-ar fi luat cineva mințile. Dar dacă cineva le-a luat mințile, poate că vrea să-i "piardă" - "Quod Jupiter perdere vult, demenat prius" spuneau latinii. Ei, tinerii din ziua de azi, cred că vor fi așa o veșnicie și nu se protejează de nici o culoare în privința viitorului.

Nu-și fac griji nici pentru sănătatea lor pe care și-o consumă la birou și prin cluburi de noapte, dar eu recunosc că am făcut aproximativ aceeași greșeală. 

Nu-și fac gânduri pentru pensia lor (care, apropos, în Romania este o mare înșelătorie – dar voi reveni pe acest subiect), nu se gândesc deloc, dar absolut deloc la viitorul lor. Aceleași imense greșeli le-am trăit și experimentat cumva și cândva și eu, din păcate. 

Tinerii de astăzi trăiesc doar în prezent, consumă toți banii acum, se simt bine – zic ei, “o viață avem de trăit”, fac risipă de orice resursă și apoi îi găsim în persoanele care atârnă la cântarul protecției sociale – statul îi târăște după el, pentru că sunt și bolnavi și fără resurse financiare și cu capul și nervii făcuți zob în anii tinereții. 

În loc ca bătrânețea să vină cu liniște, relaxare și voioșie, ea aduce ca nişte pietre de moară urâțenia lipsei de bani, a lipsei de sănătate și a lipsei tuturor așa-zișilor prieteni din copilărie și tinerețe împreună cu care s-au tocat “anii, banii și cu fanii...”. Lumea satului, mai ales unul dintre acelea părăsite, dar și periferiile marilor orașe arată acest groaznic fenomen exacerbat mai ales în anii de după criză.

Tata, workăholic convins, avea o vorbă: 
“Nu iei nimic cu tine pe lumea ailaltă. Nimic. Absolut nimic. Maxim un palton. De lemn. 2/1. Asta dacă are cine să te îngroape și nu ajungi la crematoriu.” 
Ştiu că-i dură asta zisă de tata, eu m-am cutremurat mereu și o mai fac încă uneori, dar fără să simți de multe ori șfichiuiala biciului pe spinare n-o iei ușor din loc.

Este greu de înțeles și acceptat cum s-a putut face trecerea asta atât de bruscă de atitudine față de muncă și față de bani și bunuri materiale, înainte și după ’90. Înainte de ’90 exista o vorbă: “Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc.” 
După ’90 s-a declanșat o adevărată cursă a “înarmării” cu bunuri materiale. Iar această cursă este privită cu invidie și admirație chiar de către ceilalți care vor intra și ei în acest nenorocit carusel, mortal prea adeseori, în acest rat-race, pentru a avea și ei mai mult şi mai multe.

Fala și mândria, păcătoase de altfel în sine, constituie motorul acestei curse consumeriste, iar privațiunile și lipsurile lungii perioade comuniste, îmbibate de grave lacune de educație, fie și măcar a bunului-simț și a răbdării, reprezintă combustibilul ei malefic.

Tânără generație, încotro?