Steinhardt și fericirea

Recitesc zilele acestea Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt. 

Prima oară l-am citit prin 2008 sau 2009 - era o carte împrumutată de la o amică, abia apăruse atunci capodopera pe piață. Zilele trecute am găsit, regăsit de fapt, în cartea cumpărată de curând pasajul care reprezintă punctul culminant al cărții, cel puțin pentru mine. 

Aceste fraze se referă la senzațiile și revelațiile trăite la momentul în care Steinhardt află că va fi eliberat din închisoare, chiar dacă printre ultimii, alfabetic. Mă reîntorc des la acest pasaj recitindu-l, îmi dă putere în momentele mai dificile sau atunci când timpul ori o ia razna, în accepțiunea mea, ori îmi pare că a încremenit. 
Revin la o liniște bună și la o cadență de metronom în doar câteva secunde.

Cum ideea și spiritul acestui pasaj sunt minimaliste, susținând puternic demersul meu, îți ofer și ție plăcerea (re)lecturii acestei esențe a cărții mai sus menționate la paginile 515 și 516:

"În mica celulă de la Zarca - povestea parohul mănăstirii de la Rohia - singur îngenunchez și fac un bilanț. 

Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realității, ci interioare, străfulgerări autogene a beznei care despică întunericul fără a-l risipi) și ies cu ochii deschiși; 

am intrat răsfățat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose;

am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea;

am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător;

soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică;

ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea și eroismul;

ies împăcat: cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi."