Dușmanii nu s-au iubit niciodată în trecut!

Dacă nu mai suntem iubiți, și asta e ok!, n-ar trebui să se moară din atâta lucru, e frumos și civilizat să rămânem măcar prieteni.

Dacă nu putem rămâne prieteni, nici asta nu-i bai, măcar să nu devenim dușmani. 
Asta ar fi cu adevărat o veste rea, groaznică!, să devenim dușmani după ce am avut o relație pe care o credeam perfectă în căpșoarele noastre, e o veste cumplită, ne-ar arăta ceva urât despre noi din trecut.

Dacă devenim dușmani, să ne amintim mereu după ani, an de an, că am fost cândva iubiți în capul nostru și că totul a fost, de fapt, doar o minciună, o himeră, o glumă proastă. Dar asta este o experiență de viață utilă din care măcar să învățăm ceva, dacă tot a trecut timpul degeaba pe lângă noi când ne mințeam că ne iubim.

Dacă am devenit dușmani, să ne fie rușine! - nu trebuia să ajungem aici, și știm că va fi război cu sila, niciodată să nu-l căutăm sau să-l provocăm cu intenție. Pentru că tu știi bine că în dragoste și la război este permis orice și scapă doar cine poate. 

Dar dacă ai ajuns aici, și rău este dacă așa s-a ajuns, atunci să n-ai milă, să lovești cu forță, să cauți liniștea doar după ce savurezi victoria deplină. Mai bine să plângi de dorul prostiei celuilalt beligerant decât să suporți umilința rănilor persoanei despre care crezi tu, eronat!, că te-a iubit. 

Nu, nici vorbă, nu te-a iubit, doar te-a folosit, atât. Dacă te iubea nu te rănea. Niciodată nu rănești pe cine iubești - să ții minte asta de la mine.

Dacă te iubea, cu adevărat, nu te rănea nicicând, ba chiar îți dorea și făcea tot ce-i stătea în putință ca să-ți fie bine în continuare, chiar dacă drumurile voastre s-au despărțit pentru o vreme.

Dacă am ajuns să fim dușmani, este o imensă rușine pentru noi, sper să nu afle tot satul ratarea noastră mizerabilă, tu să ții bine minte asta de la nenea, mi-e tare rușine c-o scriu:

Noi doi n-am fost niciodată prieteni, nici măcar iubiți, cu adevărat!