”Nu știu cum să fac.”

Piatra degrabă învârtitoare, care se tot rostogolește fără cap și plan, după cum o strigă unii și alții încolo și încoace, nici nu prinde mușchi sau scoici și nici nu-și păstrează forma și savoarea originale. I se pilesc toate colțurile ce-i dădeau unicitate, devine rotunjoară și agreabilă peste tot mediului înconjurător, în general străinilor ce nu intră în detalii, dar își pierde din farmecul aparte, curând, tot învârtindu-se de colo-colo și nu se va mai deosebi prea tare de celelalte.

Ca să prinzi rădăcini, adică acele ancore care-ți dau putere, sevă și stabilitate în momentele dificile, tulburătoare, ale vieții, cred că ar fi mai indicat să scazi viteza și frecvența cu care te miști și te aglutinezi aglomerându-te de și cu alții.

În gregaritate n-ai cum să te cunoști pe tine și nici măcar nu te poți concentra să-l studiezi și aprofundezi nici pe cel drag de lângă tine.

Pentru că dintotdeauna grupurile mari atrag forțele mici, iar energiile mari, pure, se acumulează în periferii sau în liniștea concentrării, în nici un caz în diluarea amalgamelor.

”Nu știu cum să fac.”

”N-am putere să fac mai mult.”
”Atâta simt că pot să fac.”
”Am viteza mea și fac lucrurile în ritmul meu.”

Oare unde și când am mai auzit frazele acestea?

Oare de ce le aud la fel la nici cinci-șase ani distanță?

Oare de ce nu înțeleg că istoria se repetă?

Oare de ce nu învăț nimic din istorie?

Probabil că lucrurile să întâmplă așa pentru că ai ceva de învățat. Și până nu-ți vei însuși lecția bine, va trebui să tot treci prin aceleași furci caudine. 

Cum să te cunoști pe tine când tu îi vezi mereu pe alții și ție ți-e frică să rămâi cu tine?

Cum să te liniștești și să te împaci pe tine când tot timpul tău liber, acele singurele și prețioasele momente de solitudine, îl petreci tot timpul cu ”prietenii”?
Cum să știi ce vrei și ce-i mai bine pentru tine când tu n-ai niciodată timp să te asculți pe tine în liniște, pentru că ești tot timpul în gălăgie și în gregaritatea sterilă cu alții?

Cum?!?