Puțini înțeleg că viața le-a fost dată cadou lor, nu celor din jur sau muncii. Tocmai de aceea foarte puțini sunt liniștiți, mulțumiți, fericiți pe termen lung. Mult mai puțini zâmbesc zilnic și o cvasiminoritate se mulțumește cu mai puțin.
Muncesc de le sar capacele și așteaptă cu înfrigurare zilele programate, dinaintea anului în curs, de concediu. Sunt agitați, tulburați, zăpăciți de societate, de colegi, de familie, de cei dragi.
Apoi pleacă în vacanță obosiți, e normal, cu persoana iubită din viață, e ok, cu scopul de a se relaxa, odihni și liniști.
Petrec zece-cincisprezece sau chiar douăzeci, cei mai norocoși, de zile în ”concediu” și se întorc acasă, la muncă sau la serviciu, unii la ”job”, mult-mult mai obosiți și mai nervoși decât au plecat.
De ce?
Toți ”abia așteaptă” să reia activitatea zilnică, rutina, cotidianul lezant de care tocmai ce-au fugit cu doar câteva zile înainte. Este drogul malefic ce-i ține în viață și oarecum în toate mințile. Câte mai are fiecare, dacă au avut ceva vreodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.