miercuri, 1 august 2018

Dreptul la uitare

Mai jos am copiat ceea ce am regăsit ieri răsfoind în trecut. O nostalgie puternică m-a învăluit zilele acestea văzând cum doar timpul are cele mai bune medicamente pentru rănile neatinse de nimeni și pentru mirajul gloriei și al banilor.

Fiecare avem dreptul, iar dacă nu-l avem ar trebui să luptăm să-l recucerim curând, să fim uitați cândva. Să fim uitați că am fost iubiți, să fim uitați că am iubit nesăbuit, să fim uitați că am greșit, să fim uitați că am câștigat, să fim uitați că am uitat.

Dar nicicând nu avem dreptul să uităm să iubim o carte, să ratăm o fată, să iubim o fată, să ratăm o carte. Când?

Sau invers?

”Sunt bătrân, bătrâne, timpul îmi împarte
Anii pe din două, leneş alternând:
Mai ratând o fată, mai iubind o carte...
Până unde, totuşi, până unde? Când?”
versuri de L. Ulici
Poem reprodus din volumul omagial "Portret de grup cu Laurenţiu Ulici", autori: Gheorghe Pârja, Echim Vancea, Ioana Petreuş, editura Dacia, 2002


Da, avem tot dreptul la uitare.
În ambele sensuri.


Un comentariu:

Zi şi tu ceva, nu sta aşa!
Curaj, găină, că te tai!
(...)
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care sună tradusă cam aşa:
"Banii, mulți-puțini, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să--i) dai."
Mulțumesc.