Mai jos am copiat ceea ce am regăsit ieri răsfoind în trecut. O nostalgie puternică m-a învăluit zilele acestea văzând cum doar timpul are cele mai bune medicamente pentru rănile neatinse de nimeni și pentru mirajul gloriei și al banilor.
Fiecare avem dreptul, iar dacă nu-l avem ar trebui să luptăm să-l recucerim curând, să fim uitați cândva. Să fim uitați că am fost iubiți, să fim uitați că am iubit nesăbuit, să fim uitați că am greșit, să fim uitați că am câștigat, să fim uitați că am uitat.
Dar nicicând nu avem dreptul să uităm să iubim o carte, să ratăm o fată, să iubim o fată, să ratăm o carte. Când?
Sau invers?
”Sunt bătrân, bătrâne, timpul îmi împarte
Anii pe din două, leneş alternând:
Mai ratând o fată, mai iubind o carte...
Până unde, totuşi, până unde? Când?”
versuri de L. Ulici
Poem reprodus din volumul omagial "Portret de grup cu Laurenţiu Ulici", autori: Gheorghe Pârja, Echim Vancea, Ioana Petreuş, editura Dacia, 2002
Da, avem tot dreptul la uitare.
În ambele sensuri.
Poem reprodus din volumul omagial "Portret de grup cu Laurenţiu Ulici", autori: Gheorghe Pârja, Echim Vancea, Ioana Petreuş, editura Dacia, 2002
Da, avem tot dreptul la uitare.
În ambele sensuri.
Hi, I'm Max.
I write about money, freedom, simplicity, investing, mistakes, happiness, and the search for a peaceful life.
For years I have published my thoughts online without ads, sponsors, affiliate links, or commercial pressure.
If my writing has helped you think more clearly, make better decisions, or simply see things from a different perspective, your support is greatly appreciated.
Thank you for reading and for helping keep this work independent.
— Max
Daca dreptul la uitare e solutia, care e lectia ?
RăspundețiȘtergere