"Cere-mi și-ți dau tot ce vrei!"

Motto:

” - Ok, zise negruțul către Stăpân: "Bani, recunoaștere și mână liberă.

 - Atât? - întrebă mirat Diavolul.

- Atât! - răspunse încrezător Golden Boy.

- Ok. Le ai pe toate de azi, din clipa asta. Bine ai revenit în cazarmă! Te așteptam demult..." ”

Cuvânt înainte: 

El era Golden Boy, dar Negru, prințul negru. Făcea toate nefăcutele gri și negre, era deprins cu nenorocirile, fusese crescut, educat, școlit, antrenat și pregătit special pentru așa ceva, deși de copil fusese inocent, virgin, cuminte ca o ”fată mare”. Tinerețea îi clocotea în vene, era momentul în care voia să-i demonstreze lui ta-su că poate. Că poate bine și că se descurcă și printre străini, ca în ”legiune” pe vremuri, remember? 

Ea era Doamna cea Albă, prințesa din castelul de cleștar, fusese crescută și modelată de albi în spiritul onest încă de pe băncile facultății. Ea nu văzuse nici un alt palat, el se plimbase prin nenumărate așternuturi. El era curvar ordinar de elită, ea imaculată, devotată, de încredere, de casă. 

Se întâlniseră pe câmpul de luptă în tinerețe, împărțindu-și teritoriile și prada, deși ea era mai experimentată și avea avantajul colosal al prețurilor mult mai mici. Troia, calul troian și Ahile, ăsta este un rezumat bun. 
Anii au trecut, prințul Negru a mai îmbătrânit și s-a pensionat, apoi s-a retras să-și lingă rănile și să savureze prospături și coaptele aferente diverse. Ea a rămas toată această perioadă în arenă, a cucerit mai toate teritoriile rivalilor, din Prințesă a devenit Regină și chiar se pregătește să preia conducerea Regatului Alb într-o bună zi, cât de curând. N-am nici o îndoială că va guverna liniștită până la pensie acel Regat. Erau atâtea treburi de făcut prin curte, la curte, sub curte, prin funduri de țară și prin jurul domeniilor lor, pericolele nevăzute erau pretutindeni, datoriile se cam adunau ca să susțină expansiunea, suferiseră mici lovituri de la dușmani de generație nouă și din serviciile de rit vechi, plus că o criză economică de proporții colosale, nemaivăzută niciodată, stătea să vină din lună în lună, maxim un an. Ea era conștientă că fără el îi va fi greu, foarte greu. Este evident că ea se va descurca probabil și fără Negrul trecut în rezervă, dar merita încercarea de a-și uni forțele și a domina liniștiți acea parte de lume. Împreună amândoi n-ar mai fi avut rivali, nimeni nu le-ar mai fi stat în cale. Experiența ei cu experiențele lui puse împreună ar fi o alianță aproape invincibilă pe termen lung când trupele lor se vor sincroniza și alinia.

Să-l sune, să nu-l sune? Să-l roage, să nu-l roage să i se alăture în luptă? Să-i dea tot ce vrea el, să nu-i dea, să nu-i cedeze...? (6 ianuarie 2020)

Pensionarul tot fusese întrebat, de-a lungul timpului, vreo douăzeci de ani, ce își dorește ca să intre și să rămână într-o relație sau într-o colaborare ori într-o misiune. Ce anume vrea el ca să fie angajat, să bată palma și să meargă mai departe și să conducă aplicația respectivă.

Când era mai tânăr nu știa foarte bine ce să răspundă și ce să ceară, dar cu timpul a deslușit că mai importante sunt doar trei lucruri:

"Bani, recunoaștere și mână liberă.”

1. De ce bani?

Pentru că el a investit foarte mult în ceea ce este azi. A investit sume imense de bani pentru a învăța, pentru a se educa, pentru a se forma, pentru a munci eficient și a conduce eficace oameni și operațiuni așa cum o face. A plătit cursuri, cărți, școli, întâlniri, oameni și, cel mai important, a investit sănătate, timp și răbdare pentru a cunoaște și pentru a învăța bine lucruri pe care 99% dintre semeni nu se sinchisesc să le stăpânească. Automat când investești ceva, mai ales în ceva de calitate, te aștepți la ROI bun (return on investment), o recompensă frumușică, un profit corespunzător. N-ai să găsești un comandant de elită, valoros, care să vină pe doi bani. Niciodată!

2. De ce recunoaștere? 

Când se referă la recunoaștere nu mergem direct cu gândul la titulatura postului sau a job-ului ori gradul sau funcția, deși și ele sunt oarecum importante. Atâta timp cât îi pui în cârcă responsabilități și sarcini, automat va trebui să îi dai pe mână și atribuții și instrumente formale prin care să își poată atinge obiectivele. Informal el oricum se va descurca și se va impune pe front, fii fără grijă, dar asta ai observat, probabil, deja. Dacă îi dai responsabilități, ok!, trebuie să îi dai și autoritate deplină. Doar nu vrei să conduci ofițeri de rang superior din postura de sublocotenent, nu? Bineînțeles că la nevoie o poate face, ai uitat trecutul lui?, dar ce sens are să te mai stresezi inutil la bătrânețe, ai uitat că el s-a pensionat cu zece ani înainte? El nu mai are nimic de demonstrat, e bine fix așa cum este, el își cunoaște valoarea și lungul nasului.

3. De ce mână liberă?

Pentru că atâta timp cât ai încredere în el și crezi că-i valoros și util misiunii tale, și este ceea ce este și poate să facă ceea ce ai văzut că face, și l-ai angajat, dacă vrei cea mai bună calitate și cadență în operațiuni, trebuie să-l lași să facă ce vrea să facă în stilul lui. ”My own way! By myself!” Trebuie să îi dai mână liberă să se desfășoare așa cum crede de cuviință că este mai bine ca să poată să atingă obiectivele cu costuri minime. Mână liberă înseamnă mână liberă total: începând de la program, ”vine când vrea, pleacă oricând vrea,” până la oameni, resurse și tot registrul tehnic, tactic și primul plan de strategic. Planul general de strategie mare ține de cei care l-au angajat, de top management, de acționariat sau de comandanții din cazarmă sau din birouri care l-au trimis pe câmpul de luptă. 

Să vină când vrea și să plece când vrea este obligatoriu, să taie și să spânzure așa cum crede el de cuviință este minim-minimorum de avut la dispoziție pentru rezervist. Altfel va fi greu și ca el să se pună în valoare și ca să atingă obiectivele dorite în parametri doriți.

Plus că știm bine de ce Mag-ul a intrat atât de repede în pământ și cu „ajutorul” cui. Eu nu vreau să fiu Mag. Niciodată, niciodată! Niciodată!!! Mie îmi place viața, viața e atât de mrumoasă!, și vreau să mut mult și bine de aici înainte. Nu vreau să mor la cincizeci de ani. Mie un pahar de apă și o felie de pâine îmi sunt de ajuns. Mai fac niște yoga și o plimbare, mai scriu niște rânduri, mai citesc o carte, e ok și arhisuficient.
Mai bine ne strângem mâinile în decembrie, la final, ne îmbrățișăm călduros, ne urăm toate cele bune reciproc, rămânem cei mai buni amici, ne mai auzim din an în Paște, apoi depunem armele în rastel ordonat, muniția la casetă și ...sănătate și virtute!
Cu, bineînțeles, se știe!, cale bătută!

Coșbuc o zice bine aici, cum a mai zis-o și aiurea:

”Şi-a venit un negustor

Plin de bani, cu vâlvă mare,

Cumpăra copii pe care

Nu-i iubeşte mama lor.

Şi-a venit la noi la poartă

Şi-am ieşit şi l-am certat:

– „N-ai nici tu, nici împăratul

Bani să-mi cumpere băiatul!

Pleacă-n sat, că-i mare satul,

Pleacă, pleacă!” şi-a plecat.”

Să nu uiți niciodată:

” - Ok, zise negruțul către Stăpân: "Bani, recunoaștere și mână liberă.

 - Atât? - întrebă mirat Diavolul.

- Atât! - răspunse încrezător Golden Boy.

- Ok. Le ai pe toate de azi, din clipa asta. Bine ai revenit în cazarmă! Te așteptam demult..." ” 

P.S.:
14.11.2019.
Cuvântul înainte, ceea ce e evidențiat cu roz, este o doar poveste, o himeră, un vis, a fost totul doar în capul meu, era doar o poleială, o coajă, hienele nu au glume cu caprele și nici haiducii cu țăranii megieși.
Tot ce este scris până la (6ianuarie2020) a fost eronat, mici părți sunt reale. Voi reveni în zilele următoare cu corecturile și corecțiile de rigoare.

Restul rămâne perfect valabil.