Tinerii neexperimentați și coardele bătrâne

Eu sunt astăzi o coardă bătrână. Nu credeam că voi ajunge vreodată aici, m-am crezut etern naiv, relaxat și visător, dar viața mi-a arătat că la bătrânețe, ca s-o ai liniștită și frumoasă, n-ai decât două șanse: ori te preacordești și deschizi ochii văzând toate mizeriile și toate frumusețile fix așa cum arată ele, ori închizi ochii de tot și te lupți cu morile de vânt negând realitatea. Sau mergi direct ”la loc cu verdeață”.

Când făceam sport de performanță și aveam 16-18 ani credeam că cei care au 28-30 de ani sunt bătrâni și ramoliți și că ar trebui să se lase. Să facă loc altora mai tineri, să nu mai țină echipele înfrânate cu ramolismentele lor. În mine clocotea sângele și mușchii erau impecabil de puternici, iar ei, ”babele”, cum le spuneam noi atunci, păreau terminați și depășiți. Astăzi am mult mai mulți ani decât babele de atunci și merg la fotbal cu copii de sub 25-27 de ani și nici nu vreau să mă gândesc ce-i la gura sau în gândul lor privindu-mă cum joc și mă mișc. Roata se învârte continuu, nimeni nu scapă de uzură și bătrânețe. Contează doar cum ajungi acolo. Târâș pe burtă sau pe spate având capul plecat ori pe picioarele tale cu fruntea sus și ochii larg deschiși, dar acestea din urmă trebuie să le pregătești din timp. Nu se fac bătând din palme și nici scăpărând din degete.

Între 16 și 23 de ani credeam că tărie, da!, și alcoolică, că tot ce zboară se mănâncă. Eram convins că toată lumea e a mea, că pot realiza orice în viață, că orice obiectiv propus va fi curând atins, că I. mă va iubi toată viața și că vom mânca pensie împreună, că nimeni și nimic nu-mi poate modifica traseul și fericirea pe care le aveam și nici pe cele ulterioare pe care mi le proiectasem. Visele erau clare și limpezi, viitorul îmi apărea roz și credeam că se va înfăpui simplu, ușor, fără sincope sau dificultăți.
Doamne-Dumnezeule cât am putut să plâng la 23 de ani... atunci când am realizat că iarna nu-i ca vara și că lupul de unde aleargă de acolo mănâncă.

Marți dimineața aceea, cu multe ore înainte de primul mare miting de protest, acela din 02.11.2015, cel în care protestatarii au fost duși cu turma la plimbare 12-15 km, am spus răspicat că tinerii mobilizați pe rețelele de socializare au o imensă și rară fereastră de oportunitate.
Am precizat că este vremea lor și că este timpul ca ei să încerce să schimbe ceva decisiv. I-am susținut și eu cu ce am știut și putut și eu, le-am dat girul și încrederea, dar s-a dovedit încă o dată, din păcate, că doar tinerețea, educația bună, școala și cariera profesională într-o corporație multinațională sau companie antreprenorială românească nu-ți dă experiență de viață și nici nu-ți deschide prea mult ochii. Dimpotrivă. De prea multe ori corporațiile au interese similare clasei politice corupte.

Eu am recunoscut că sunt trecut. Sunt bătrân pentru a mai fi în primele rânduri. Am 38 de ani, dar mă simt uneori în cap de 58. Fizic, psihic, sufletește. Chiar dacă trupul mă susține deseori ca la 25 de anișori. Sunt uzat, hârșâit prin prea multe, mânjit și pe coajă și pe interior, moral nu mai sunt imaculat demult, eu nu mai pot fi un exemplu sau un conducător oficial sau vizibil. Vremea mea a trecut, e apusă demult. Am avut posibilitatea și diverse ocazii să schimb ceva în societatea românească, dar n-am făcut-o. De frică, de silă, de milă. Pentru mine sau pentru cei apropiați și dragi mie.
Astfel că am ajuns doar o coardă bătrână experimentată și care vede lucruri invizibile pentru 99% dintre protestatarii din primele trei zile, deși ele erau evidente pentru un simplu privitor relaxat. Fix identic se petrec lucrurile şi în armată, servicii, ministere, dar şi în piața imobiliară, în sport, cultură, economie, justiție, sănătate. Nici măcar mizerabila politică românească de astăzi nu face excepție, dimpotrivă. Dacă n-ai ochii deschişi, tu sau cineva apropiat ție, dar de care să asculți, ți se vor închide curând în bezna neputinței şi a dezolării în urma luptelor cu morile de vânt.

De aceea eu tot spun că este vremea tinerilor. A celor care au acum între 20-25 și maxim 35 de ani. Ei ar mai putea schimba ceva în bine în țara asta și s-o și facă repede și corect. Schimbări se vor face oricum, interesant este câți vor beneficia de ele.
Dar, din păcate, doar ei singuri n-au nici o șansă. Asta s-a văzut clar imediat după Colectiv. Vor fi amăgiți, dezamăgiți, manevrați, manipulați, plimbați. 
Protestele furibunde de la începutul acelui noiembrie revoluționar și fâsâirea lor anticipată certifică faptul că fără câțiva mai ”purii”, nu puri, dar mai experimentați, cei tineri au șanse mici să ridice decisiv capul și să schimbe ceva rapid și radical.

Un prim moment la un debut al acumulării de experiență este clipa în care înțelegi că niciodată mușchiul nu va bate creierul, nici motricitatea excelentă nu va învinge rapid și decisiv buna poziționare și tactica adecvată, nici creierul nu va stăpâni vreodată sufletul. 
Un alt moment important al deschiderii ochilor este atunci când înțelegi și accepți că strategia bine chibzuită și aplicată va frânge mereu orice elan ”de neoprit”. 
Dulce și acrișoară în același timp este secunda în care constați, în general la bătrânețe, că spectacolele se regizează din spatele scenei, nu din scaunele publicului deși de multe ori acolo sunt chiar artizanii, cu mult înainte de a vedea tu reprezentația. 
Iar magnific și revelator este anul în care înțelegi că nimic nu se întâmplă întâmplător și nici din senin și că păpușile la teatru nu se mișcă singure. N-au cum. Mereu vor exista niște sfori, fie că le vezi fie că de cele mai multe ori nu le poți percepe ușor.