sâmbătă, 3 februarie 2018

Speranță zilnică

Viața este scurtă. Foarte-foarte scurtă. Dacă ne raportăm doar la istoria modernă și cât de cât mai bine cunoscută, observăm că au trecut sute de ani foarte repede și în care s-au întâmplat o grămadă de lucruri interesante. Vedem cum bunicii noștri se duc pe lumea cealaltă, au trăit șaptezeci-optzeci, poate și nouăzeci de ani. Părinții noștri, unii dintre ei, încep și ei să se retragă la cer.

Speranța poate fi zilnică, dar și silnică. Ține doar de noi la care parte a paharului ne uităm. Nu-i rău să te uiți și la cea goală, dacă te hrănești cu cea plină. Să speri este bine, cât timp și dai din mâini: dacă te scufunzi liniștit(ă), fără să te zbați, nimeni nu va ști că ai nevoie de ajutor.


Anii trec foarte repede, acum ne naștem, imediat va trebui să așteptăm și să ascultăm slujba de final înainte de a intra în pământ.
În momentul în care vei înțelege că trecem foarte repede pe acest Pământ, și că de fapt noi suntem doar niște suflete într-un ambalaj de carne trecătoare, abia atunci vei resimți o bucurie imensă în fiecare dimineață când te trezești și știi că mai ai cel puțin încă o zi de trăit în acest Rai care este globul pământesc.

Viața pe care o trăim este un cadou pe care-l primim. Acest cadou nu-l solicităm și pe care nici nu-l putem refuza. Vine ca atare și asta ar trebui sărbătorit. În fiecare zi. Cu zâmbetul pe buze. Avem o grămadă de lucruri de care să ne bucurăm și pe care să le savurăm. Noi, fiecare dintre noi, tu și tu și tu, trebuie să fim mulțumiți că existăm și că ne-am născut. Știți bine că există câteva milioane de spermatozoizi care încearcă să fecundeze oul. Unul singur reușește și datorită aceluia noi existăm. Dacă altul ar fi reușit, noi acum rămâneam doar o idee sau o dorință a părinților. Și știm bine câte probleme sunt cu infertilitatea și scăderea continuă a natalității în România și în Europa.

Suntem sănătoși, putem merge și mânca singuri. Nu avem nevoie de nici un ajutor. Ne putem mișca liberi. Avem două mâini și două picioare. Ai idee câți infirmi sunt în România? Câți șchiopi, câți chiungi, câți orbi, câți surzi? Îți spun eu: Sunt mulți! Foarte mulți. Eu sunt unul dintre ei. Am o deficiență gravă de auz. Hipoacuzie bilaterală neurosenzorială sau de percepție. Asta nu m-a împiedicat să termin un liceu de elită din București, să absolv cu trei din patru ani de bursă de merit Academia de Studii Economice și să fac multe alte lucruri în viață care sunt greu accesibile, sau chiar inaccesibile, pentru 99% dintre cei cu deficiențe grave de auz.

Ai un acoperiș deasupra capului? Nu dormi în ploaie și în frig? Ai o strachină de mâncare în fiecare zi pe masă? Ai un colț al tău în casă unde să stai și să buchisești și să citești diverse lucruri utile și folositoare dezvoltării tale psihice sau intelectuale? Ei bine, află că ești un fericit. Sunt mulți copii în România care nu-și permit toate astea. Există elevi care n-au curent electric, care au wc-ul în curte, care n-au apă curentă. Care mănâncă o dată pe zi sau chiar la două zile. Care devorează cornul și laptele oferite gratuit de guvern. Și sunt extrem de fericiți când un coleg de-al lor le dăruiește și porția lor. Este poate singura masă pe ziua respectivă.

(text scris pe ciornă prima oară în martie-aprilie 2015, dar niciodată publicat)



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Zi şi tu ceva, nu sta aşa!
Curaj, găină, că te tai!
(...)
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care sună tradusă cam aşa:
"Banii, mulți-puțini, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să--i) dai."
Mulțumesc.