Potrivită? Liniștită?

Îmi jurai că mi te-apropii,
Și-ți faci suflețelul sul,
Trupul să-ți zămislească copii,
Eu să te ador fudul.

Snopite în bătaie de ”iubit”/”prieten”/”soț”

”- Și ce crezi că ai să rezolvi cu asta?
 - Nu știu ce am să rezolv. Doar scriu și vom vedea ce se rezolvă.
 - Îți vei atrage zâmbetele bărbaților bătăuși și reproșurile și negațiile femeilor snopite în bătaie. 
 - Probabil. E de așteptat.
 - Atunci de pierzi vremea scriind despre asta? Nu se schimbă nimic pe aici de sute de ani în domeniul acesta.
- Nu cred că pierd vremea. Măcar uneia dacă-i deschid ochii, și ea va hotărî să nu mai accepte să ia bătaie ca un animal, mă declar mulțumit.
- N-ai nici o șansă! E inutil demersul tău.”

Zilele trecute am povestit cu perdea o scenă petrecută pe stradă chiar în fața mea la aproximativ o zece metri. Aici povestea în rezumat. Articolul a avut foarte puține vizualizări pe blog, iar pe Facebook foarte puține aprecieri. Nu interesa pe nimeni. Pe email am primit chiar o poveste siropoasă însoțită de rugămintea de a nu publica respectiva poveste și care se încheia cu fraza:

M-am îndrăgostit de tine, te părăsesc!

Ultima fiță în materie de motive de părăseală:

Frate și soră, furnică și greiere

Erau frați. El era cu cinci ani și jumătate mai mare, ea era o descurcăreață de mică.
Copii fiind, pe vremea comunismului, în anii 80-90, cei doi frați primeau dulciuri pe post de cadouri la diversele sărbători sau aniversări. Așa erau vremurile, unii spun că nu s-au schimbat foarte multe de atunci. Din păcate, au dreptate.

Animal şi veveriță

Merg spre magazin, sunt pe o stradă mică, trotuar îngust, cam frig, lume zgribulită, grăbită, încotoșmănită. În fața mea un el mare, lat și înalt, cu căciulă cu urechi, cu gluga hanoracului pusă peste căciulă, călcând ca un elefant, greoi, mătăhălos și cu a lui prietenă sau iubită - probabil, o mică și veselă veveriță, atârnată de mână, cu capul descoperit, părul lung prins într-o coadă simplă, demnă, dreaptă, pantofi sport roz, slim, fit, săltând pe vârfuri jucăușă. Discutau aprins, vociferau, gesticulau, se certau în mers alert, el domina peisajul acustic și vizual.
La un moment dat el se oprește brusc trăgând-o violent de mână, părul din capul ei flutură sălbatic în aer și  când ea se uită fix și mirată la el, o întreabă cu ură:

Durabilitatea se fondează zâmbind azi

Mi se tot aduce în față motivația asta copilărească și inconsistentă: că n-o/nu-l poți lăsa sau părăsi pentru că ai trăit 5/10/25/50 de ani alături de ea/el și că asta înseamnă că ai o relație durabilă și consistentă. Oare?!? 
Eu zic că nu.

Nu, n-ai, fii pe pace. N-ai nici o relație. Sau nu mai ai. Ai avut. Fuse și se duse. Simplul fapt că aduci acest argument, trecutul și durata, arată că nu ai nici o relație azi și nu este nici durabilă și nici consistentă. Viețuirea lângă cineva, ca o legumă sau un animal, și ele viețuiesc, nu-i fericire, e vegetare. Să trăiești cu cineva, realmente să trăiești, cu eros și patos, este rai și dulce miere. Iar durata este doar în mințile noastre. Uneori o relație de șase luni este mai amplă, mai prolifică și mai intensă ca multe căsnicii de multe decenii.

Mulți cred că simplul fapt că au stat câțiva ani de zile cu cineva îi face legați pe viață de respectiva/respectivul. Fals! Nu suntem legați de nimeni, nu ne aparține nimeni, noi nu aparținem nimănui, nici măcar trupul nu ne aparține - e de împrumut, nu datorăm nimănui nimic din ceea ce nu vrem cu dragă inimă, trup și suflet. Tocmai asta este problema uneori: că unii au stat în relație, pur și simplu au stat și s-au complăcut în sosul dulce-acrișor al comodității, n-au făcut nimic consistent pentru relație, pentru viitorul ei, pentru dezvoltarea sincronizată a fiecăruia și pentru creșterea împreună a cuplului.

Sunt cupluri în care câte unul merge mai repede la un moment dat. Are alte planuri, alte idei, alte aspirații, alte orizonturi. Se dezvoltă accentuat, crește, are nevoie de mai mai mult spațiu și de aerul mai rarefiat aferent, trece în alte dimensiuni. De cele mai multe ori așa se și întâmplă: partenerii nu fac aceeași pași, deși se iubesc, și nu se transformă simultan corespunzător celuilalt sau celeilalte. Inerent unii rămân mici altora, unii fac pași în față, alții rămân pe loc sau chiar dau înapoi. Din orgoliu sau mândrie, de cele mai multe ori prostești. Sau din lene, comoditate, sictir. Din acest moment drumul până la discuții în contradictoriu, dispute, certuri și despărțire este foarte scurt și inevitabil.

Lanțul fariseilor, slăbiciunea nefericitelor

Evident că este o blasfemie, dar trebuie să se știe că este fix aceeași mizerie:

14 februarie=28 februarie=1 martie=8 martie=comerț pur și, mai ales, simplu și fariseism de esență nobilă.
Dragostea, sentimentele, recunoștința față de semen n-au (ne)voie de o dată fixă. Și nici nu sunt unidirecționale.
Restul sunt povești. Care trebuie totuși spuse cu răbdare și cu calm. Iată:

Vitrina nu-i ca magazia

Grosul mărfii se depozitează în magazie. În depozit, acolo unde este spațiu mai mult și unde nu-i nevoie să ții curățenie-lună și nici să fie ordine impecabilă. Marfa o scoți la vânzare în față, la lumină, o ștergi de praf și-o pui în poziția cea mai avantajoasă pentru a atrage maxim de priviri și pentru a face cumpărătorul să bage mâna în buzunar. Vitrina vinde, este adevărat, dar toată marfa cu preț adăugat și strălucind din galantar provine și staționează inițial, la preț mult mai mic și având ambalajul pe ea, în depozit.

Ți s-ar ridica părul măciucă să constați câte persoane câștigă o grămadă de bani fiind niște ageamii și niște inocenți incompetenți în domeniile în care-și trag sforile și averile.
Ți s-ar chirci sufletul de durere să vezi câte femei frumoase, unele chiar măritate sau în relații amoroase de fb, sunt crunt de nefericite în dragoste, în trecut, în prezent și la marea majoritate și în viitor.

Spovedanie (mea culpa)

Pentru că este momentul potrivit, și pentru că duhovnicul meu nu este disponibil anul acesta, voi face acum ceea ce trebuia să fac demult. Trebuia să fac asta cu foarte mulți ani înainte, dar ticălos și târșelos cum sunt am tot amânat. Este prima oară când fac asta, fii indulgent(ă) cu mine, s-ar putea să mai greșesc sau să omit sau să spun diverse prostii, nu-i exclus.

Așadar, recunosc deschis:

Habar n-am!!!

În afaceri și-n dragoste este la fel ca la sport. E greu la orice început și intrarea în incintă e primul pas dificil. Imediat ce ai pășit în interior nu mai vrei să ieși sau să te oprești din business/treabă. Dulceața de pe degete nu se spală ușor cu limba. Apoi, după primele exerciții și repetări de serii faci febră şi doare crunt câteva ore sau chiar zile. Dar dacă vei continua să mergi la sală vor apărea curând și rezultatele și vor dispărea ca prin minune și greutatea și febra și durerea.

Ciudat este că pe parcurs, ceva mai târziu, unii vor variație pentru că nu mai crește mușchiul ce s-a obișnuit cu rutina. Masochiști-gârlă!

Acum mulți vor să schimbe sau să încerce ceva nou uitând durerile inerente oricărui debut. Ei nu știu că nimic nu-i nou sub Soare și că totu-i una și aceeași. Diferențele sunt vagi și nesemnificative. N-ar sta locului liniștit niciunul.

"Habar n-am!"

Va fi bine!

Speranța este drogul gratuit și zilnic al celui mai slab, nesigur și agitat, în timp ce încrederea în forțele proprii și informațiile bine prelucrate și corect asimilate sunt motoarele reușitei celui mai puternic, calm și atent. Liniștea și concentrarea, la utilizarea unei aceleași resurse, șanse și date tehnice, fac diferența între un eșec previzibil și un succes răsunător.

Şefi şi subalterni

Din fericire, o mare parte a micilor tirani şi despoți din birouri şi săli nu sunt decât foști bieți nevorbiți sau nebăgați în seamă de nimeni în adolescență sau mai târziu, nişte veritabili marginali obscuri, dar cărora, din stupid bun simț sau inutilă toleranță, nu li s-au tăiat, tot atunci, vorba, ideile şi "capul" definitiv.

Din păcate, ei procreează şi sunt adulați şi susținuți de cei asemenea lor.

Liderul nu merge primul niciodată

Viteza maximă a unui convoi de camioane, de motociclete sau de vapoare este dată de viteza maximă a celui mai lent membru al coloanei puse în mișcare. Cel mai lent, cel mai încet, da? Acest lucru este valabil, bineînțeles, doar în cazurile normale când se merge compact, grupat, organizat, așa cum ar trebui să parcurgă un convoi disciplinat un traseu oarecare.

Soarele meu!

Așa mă striga mama când eram mic: Soarele meu! Eu eram atât de fericit atunci, consideram că sunt cel mai iubit și cel mai fericit om de pe Pământ. Și chiar eram. N-aveam nici o grijă, aveam casă, masă, protecție și iubire la discreție și nu trebuia să fac nici un efort pentru asta.

Orice vorbă a mamei era literă de lege pentru mine. N-am să uit sintagma ”blond, creț și cu ochii albaștri ești, mamă!” cu care mă alinta și îmbuna de fiecare dată când veneam plângând de la joacă, la 5-7-9 ani, pentru că unii prieteni din jurul blocului mă făceau țigan și cioară.

Alchimia

Sute de ani s-a crezut, eronat, că alchimiștii au ca obiectiv final transformarea oricărui metal ordinar în aur. Ulterior s-a aflat că alchimiștii adevărați, cei citiți și cu mintea și cu ochii deschiși, plus sufletul liber de materialism, doreau de fapt găsirea aurului inaccesibil și netentant mulțimii: aurul filozofal adică, mai exact, esența fericirii.

Evident că pentru orice om cu creierul atent la nevoile sufletului lui va considera aceasta calea de urmat. Să căutăm fericirea spirituală mai întâi, aurul fizic va veni ulterior și el, sau nici nu ne va mai trebui. Dacă suntem mulțumiți cu spiritualitatea noastră, cu eul interior, dacă sufletul este liniștit, atunci materialitatea va deveni secundară sau chiar irelevantă.

Nebuni laolaltă uitați

- Scrii din ce in ce mai rar in ultima vreme.

- Așa este. Am fost băgat și blocat în diverse alte treburi.

- Treburi? Asa le spui tu acum muzelor?

- Muzele sunt ok. A mai rămas una singură.

- Ce-i cu tine? Avea dreptate F. Esti bolnav?

- Nu cred. Una, dar bună. E și o mică problemă cu inspirația în ultimele luni.

- Te-a parasit inspiratia?

- Care dintre ele?

Freud s-a blocat și uscat în sexualitate și în omnipotența și omniprezența acesteia în tot și-n toate, negând importanța altor valențe ale psihicului și ale mediului înconjurător și a istoriei apropiate persoanei afectate. A murit nefericit, singur și luat la ștangă de toți contemporanii și unii dintre urmași.

Cea mai bună investiție

Primesc des această întrebare. Din păcate. Cred că de minim două-trei ori pe lună, de mulți ani de zile, mai ales în ultima perioadă după criza din 2007. Răspund mereu la fel: depinde!
Întrebarea pe buzele prea multora este: în ce este cel mai bine să investesc?

Banca Japoniei tocmai ce a dus dobânda la -0,1%, B.C.E. nu este departe de zero, iar tiparnița lui Draghi e fierbinte şi la turație maximă. Despre S.U.A. nu mai vorbesc, de la ei a început balul. Evident că dezastrul pe burse, mai întâi, şi apoi în economii este inevitabil şi iminent. Episodul 2007-2008 n-a învățat prea multe lecții pe mulți. E legitimă întrebarea de mai sus în aceste condiții şi e logică teama legate de protejarea bunurilor averii, a banilor sau, cumulat, a investițiilor fiecăruia.

Primul lucru pe care-l recomand acum tuturor, la auzul acestei întrebări este să răspundă mai întâi sincer la aceste întrebări. Să-și răspundă fiecare către sine, eu n-am nevoie de introspecțiile nimănui și ele sunt oricum necesare orișicui. Le am și eu pe ale mele, introspecțiile, și știu că nu-i ușor să-mi răspund nici mie de multe ori la anumite întrebări. Când rămâi doar tu cu tine se vede valoarea și pregătirea ta. Cu alții la grămadă și în hărmălaia aiuritoare stau to(n)ți relaxați. N-ai nevoie de nici o putere să stai în balta gregarității sterile.

După ce ai răspuns onest și complet la întrebările de mai sus ar trebui să fi făcut un pas mare înainte în aflarea celei mai bune investiții. De cele mai multe ori, dacă ești corect(ă) cu tine, nici nu va mai fi cazul să te mai gândești prea curând la asta. Acum detaliez doar pentru cei care n-au răbdare să-și arunce priviri interioare, totuși atât de necesare, și vor exemple concrete:

Pustia echilibrului

Accept că unii vor mai des în fumul cluburilor și al mall-urilor şi alții fug de tentații izolându-se către zone mănăstireşti sau pustnice, fie ele uneori doar mentale sau sufletești.
Înțeleg dorința celui ce vrea să locuiască în buricul târgului plătind pentru asta cu asupra de măsură în ani și bani, dar văd şi retragerea tăcută şi neputincioasă a celui din mahala sau periferie.

Şefa-i cu aprobarea

Şefa nu dă permisii, semnează doar sentințe.
(Re)Vii de undeva de departe şi unde n-ai primit aprobare să te duci.
Când bagi cheia în broască observi că yalla n-a fost schimbată.
Intri în casa caldă şi te aşteaptă un zâmbet larg, afectuos şi înțelegător. O mângâiere şi un sărut năvălesc surprinzătoare.

Nciu și Dea

Teoretic nu-i nici o diferență între ei. Practic însă, cei doi sunt total diferiți. Fie și pentru simplul fapt că unul apără legea și domnia ei, precum și bunul simț și normalitatea democratică, condamnând editorial vehement pe cei găsiți vinovați de către justiție, iar cel de-al doilea încă apără imaginea, interesele și oamenii unuia care-l plătește regește și care a fost dovedit ca vinovat și hoț și condamnat definitiv de către justiția română la zece ani de închisoare.

Menționez din capul locului că pe cei doi nu-i cunosc personal, i-am urmărit pe vremuri la televizor, dar am prieteni care au lucrat în aceleași televiziuni cu ei.

Ce au în comun cei doi?

Coşmarul intimității

O astfel de zi ca aceasta, duminică sufocată de ninsori abundente, în care eşti oarecum forțat să stai prin sau pe lângă casă, este extrem de periculoasă. O nenorocire şi un dezastru!

Firavă și blândă ca un luptător de MMA

Am o nepoată extrem de fină și firavă. Este slăbuță, ca un pui de maimuțică, cea mai slabă la trup din clasa ei de la școală și de la înot, are aproape zece ani și este delicată și foarte alintată în majoritatea timpului.

Când mergem pe undeva, la vreo aniversare sau eveniment public, Maria este inițial retrasă, timidă, studioasă. Nu deranjează, nu agasează. Este un copil (relativ) cuminte. Ca unchi-su, evident.

De-a lungul anilor am tot dorit și încercat s-o învăț pe Maria diverse tehnici de autoapărare sau de atac. Le-am propus părinților s-o dea la niște cursuri specializate de acest gen. M-am lovit mereu de refuzul categoric și dur al părinților naturali. Ei își doresc o fetiță delicată, nu o sportivă sau ușor agresivă la nevoie așa cum mi-ar fi plăcut mie.

Într-una din din multele situații dificile traversate ea a dovedit că este mult mai puternică pe interior decât arată la exterior. Eu asta am susținut dintotdeauna în fața părinților ei, dar n-am reușit să-i conving. A făcut-o M. direct.

Mai jos este email-ul trimis mamei ei la câteva minute după un eveniment într-o piscină, în urma căruia am realizat că există mulți pumni de fier în mănuși de catifea. Iar să descoperi asta cu ochii tăi e fabulos!

Iată emailul meu trimis maică-sii:

Stele și meteoriți, alegeri și cadouri nesperate

E ușor și extrem de plăcut să iubești tinerețea, frumusețea, prospețimea și zâmbetul natural pe o dantură frumos aliniată sub un ten curat, neted și luminos. Cine n-ar face asta? 
E de înțeles până la un punct și o vârstă instinctul de a le duce pe toate la altar și la sfat, știu că e greu să reziști atunci când colcăie hormonii prin tine, și este clar că la vremea tinereții minții crezi absolut toate promisiunile și jurămintele de afecțiune eterne făcute pripit în focul debutului primelor luni de amor furibund.

(Te) Amăgeşti singur(ă) degeaba

Nu-i suficient să zâmbeşti larg şi ostentativ cu gura până la urechi. Fericirea se citeşte pe tot chipul şi mai sus sau mai jos.
Iar ochii, păcătoşii, te vor da mereu de gol.

Ce merge, va merge din prima. Va intra uşor, ca unsă.
Ciorba reîncălzită ține de foame şi poate mirosi frumos, dar savoarea prospețimii e doar la prima înfruptare.
Revenirea criminalului la locul faptei este doar remuşcare, dependență, nelinişte.

A fi indiferent, zâmbitor şi tolerant relaxat cu toate şi toți - asta e o fericire!
Doamne, ce fericire!

Invitații gratuite

Foarte multă lume mă cheamă, invită sau îmi propune pentru a merge la mare, la munte, la teatru, la film, în parc, la grătar, sport, bere sau înghețată, ori la zile aniversare sau diverse evenimente mai mult sau mai puțin fericite. Sunt însă puțini, foarte puțini, oameni care fac aceste invitații din suflet ori cu atenție. Cei mai mulți o fac mecanic, ritualic, ca o obligație. O fac așa tuturor, din reflex.

Din păcate și ziua mea are tot 24 de ore. N-are mai multe, chiar dacă aș vrea și chiar aș da o șpagă barosană pentru asta. Programul este deseori plin-ochi, abia apuc de multe ori să mi le fac pe cele demult programate. Dacă din când în când mai apare câte o fereastră sau o gaură în program, foarte rar mi se întâmplă, ea nu trebuie umplută imediat. Mă bucur ca un cățeluș la castronul de lapte atunci când se anulează sau amână câte o întâlnire programată sau atunci când mai cade câte o activitate rutinieră săptămânală pentru că am puțin timp în plus pentru mine, pentru odihnă sau reflecție. Este un timp valoros, doar pentru mine, și pe care îl savurez pe îndelete. Nu mă reped ca înecatul să umplu programul cu altceva. Consider deseori că acele ferestre apărute sunt trimise de cineva sau ceva superior care îmi transmite astfel că este un moment bun să frânez puțin, să mă opresc, să mă uit puțin și mai atent și la mine. Și, cel mai important, în mine.

Tinerii neexperimentați și coardele bătrâne

Eu sunt astăzi o coardă bătrână. Nu credeam că voi ajunge vreodată aici, m-am crezut etern naiv, relaxat și visător, dar viața mi-a arătat că la bătrânețe, ca s-o ai liniștită și frumoasă, n-ai decât două șanse: ori te preacordești și deschizi ochii văzând toate mizeriile și toate frumusețile fix așa cum arată ele, ori închizi ochii de tot și te lupți cu morile de vânt negând realitatea. Sau mergi direct ”la loc cu verdeață”.

Il consigliere

Nu știu de ce. De fapt, nu știu foarte bine de ce. Dar este cert că se întâmplă. De ani de zile. Din ce-mi aduc aminte, totul a început acum vreo 15-16 ani, era prin 1997 sau 1998, când un prieten bun și apropiat mă întreba ceva despre o relație eșuată de-ale lui. Mă vedea pe mine experimentat, ciudat, nu?!?, și mă ruga să-i spun părerea mea. 
”Punctul tău de vedere...”. 

Anii au trecut. Discuțiile s-au înmulțit, plaja celor ce vin și mă roagă sau întreabă diverse s-a lățit.

Astăzi mai mulți prieteni vechi mă consultă. Nu mă mai întreabă prea mulți de chestiuni sentimentale și de relații de familie, eternele probleme cu mama și tata, pe care le-am traversat și eu, dar s-au înmulțit solicitările legate de partea financiară, investiții și soluții de business.

Socoteala dată tatălui

Acesta este singurul vis pe care l-am avut în cei șase ani de când l-am băgat pe Moșu în pământ. Se întâmpla cam la un an de la evenimentul tragic.

Nu știu dacă ți-am precizat că în ultimii doi ani ai lui de viață noi doi n-am vorbit. Mai bine zis, eu n-am mai vrut să mai vorbesc cu el niciodată. Și așa, din păcate, s-a și întâmplat. Niciodată n-am mai vorbit față în față.

Femeia are mereu dreptate

Sunt uşor matolit. Cherchelit, de fapt. De fericire. Cred. Am percutat două pahare de vin roşu de țară făcut de Neluțu - să-i dea Dumnezeu putere să treacă peste durerile de zilele astea. M-am plimbat o tură de parc cu el şi am reînțeles cât de fericit trebuie să fiu.

Azi am aflat că Andreea, cea care spărgea prin primăvară cănile de cafea pe scară, după ce-mi pătase tot dormitorul cu zaț, se mărită. L-a cunoscut de vreo două luni şi merge la sfat cu el. Deci am gura aurită şi mână bună! Îmi deschid afacere.

Tot azi am citit un mesaj. Acum câteva minute. Nu ştiu dacă să râd sau să plâng:

Bunătăți şi bunăciuni

Nu de mâncare şi creier duc lipsă unii credincioşi de varii confesiuni. Este evident la sărbătorile fiecăruia.
Lipsa cruntă este de hrană şi de suflet. De suflete lângă suflete, nu doar trupuri lângă trupuri ca sardelele. Poate nici nişte mângâieri calde n-ar strica la răstimpuri. Şi în post şi după, şi pe carne şi pe inimă.

Solitudinea şi singurătatea sunt căi spre fericire

O să spui, parcă te și aud: Geluțu şi-a pierdut complet mințile. S-ar putea să ai dreptate, dar reține două lucruri mai întâi:

Crăciun de nebun(i)

Nu cred că sărbătoarea Crăciunului este despre mâncare multă şi variată, alcool în valuri, cumpărături furibunde, mall-uri şi spectacole, fugă hăituită şi agitație sterilă, cadouri diverse şi cheltuieli obligatorii peste puterile noastre bugetar-lunare.

Minunile de lângă noi

Dulce şi de păstrat cât mai mult prin preajmă este persoana care reuşeşte, prin magie cumva, probabil, să facă din acru şi posac un om zâmbitor şi optimist.
Rara avis, pui mic, suflețel.

Timpul nu trebuie grăbit, dar nici lăsat să zboare fără folos. Te plimbi, nu te plimbi, vremea sandalelor trece. Dacă nu faci azi ce trebuie să fie făcut azi, mâine s-ar putea să facă altul sau alta treaba ta sau poate va fi imposibil să mai întorci din drum vaporul plecat să se scufunde.

Rugăciunea

Unii îi spun Dumnezeu, alții Allah sau Buddha, mai sunt câțiva care-l numesc Mama-Natură, Liberul Arbitru, Energia Supremă, Karma sau Soarta.
Oricum i-am spune noi, el este unul singur. Și nu este undeva în norișori roz sau mov, nici printr-un iad utopic plin de smoală fierbinte, ci este fix în sufletul nostru, în inima noastră.

Ăsta-s io!

N-am cum să-mi ascund complet mușchii. Nu pe toți. Nici măcar pe ăia fleșcăiți. N-am cum să calc altfel, n-am cum să mă mișc altfel, decât așa cum o face orice alt fost sportiv de performanță și o actuală persoană care face mișcare zilnic. Mai pun câte un tricou mai larg, o cămașă mai mare, sub costum toată lumea arată la fel - bine, dar cine știe să se uite și să măsoare sau să cântărească din priviri, înțelege ce-i dedesubt.

Te voi iubi toată viața! Minciunică...

Este ușor riscant și neserios, zic eu, să promiți cuiva că-l vei, sau c-o vei, iubi toată viața ta. Eu cred că-i doar o altă minciună, nevinovată sau intenționată. Sub pavăza dragostei sau sub siguranța unor acte de la sfat se fac multe afaceri și se semnează multe polițe. Unele dintre polițe se și plătesc mai devreme sau mai târziu. Poliția și/sau IML-ul a certificat deseori asta. Din păcate.

Așchia neagră sare departe de trunchiul alb

M-am îndepărtat de neamurile mele demult. Nu mai aveam prea multe în comun de peste doi-trei ani de zile înainte de momentul în care am realizat că sunt îndrăgostit lulea, de fapt o iubeam nebunește, definitiv și fără leac, de o moldoveancă țigancă. Aveam până în douăzeci de ani pe atunci, dar de la acel moment am realizat clar două lucruri:

Magia dulce a îndrăgostirii

Este binecunoscut că de cele mai multe ori oamenii nu se îndrăgostesc de omul despre care spun ei că s-au îndrăgostit. Dacă lucrurile ar sta așa ar fi superb și raiul va fi coborât deja pe Pământ.
Se pare că cei mai mulți, cu sau fără voia lor, se îndrăgostesc de imaginea idilică pe care o au despre un partener de viață perfect. Și atunci când întâlnesc un semen care are câteva din caracteristicile deja schițate în minte, și asta se întâmplă des, ei completează tot din plăsmuire diferența și gata îndrăgostirea.

Care-i rostul neplăcerii?

Evident că nu-mi place arșița verii și nici gerul năpraznic al iernii. Extremele mi-au displăcut tot timpul. Vara mă topesc, doar știi că sunt de zahăr, iar iarna, uneori, simt cum îmi îngheață zahărul din sânge. În perioada caldă transpir abundent și nu mă plâng, asta este, știu că va veni vremea răcoroasă și foarte plăcută curând și inevitabil. În perioada rece dârdâi des, fac uneori ca pickamerul, dar gândul că va veni primăvara îmi mângâie și încălzește puțin greul iernii. Toți trebuie să trecem prin momentele grele ale fiecărui sezon, nu putem sta doar la aer condiționat vara și doar la gura sobei iarna. Nici n-ar fi bine, n-ar fi deloc sănătos, imunitatea noastră ar scădea.

Toate au un rost, nimic nu-i întâmplător.

Multiiubiri

Soarele a răsărit de dimineață fără să aibă nevoie de aprobarea iubirii vieții mele sau a vieții tale sau a altuia sau alteia. Pur și simplu anumite lucruri au drumul lor și nimic nu poate opri evoluția firească, naturală. Inclusiv relațiile interumane au traiectorii similare deseori ușor predictibile.

Liniștit și bucuros

”Ce faci? Cum ești?” - astea-s două întrebări pe care le primesc și dau mai departe zilnic. Răspunsurile variază. Evident.

De mâine eu voi răspunde:

Antrenament bunicel

Tocmai ai terminat o oră sau două de sport. Orice fel de sport. Fizic, nu doar al minții. Părăsești zona de efort, după ce în prealabil ai lăsat-o în urmă pe cea de confort, și mergi agale spre vestiar.

Acum, te rog spune-mi:

Spiritul de turmă

Dezinformarea, propaganda și manipularea au existat dintotdeauna și vor exista cât există și Pământul populat cu oameni. Asta-i viața și este bine că este așa.

Vae phalus nostrum

Suntem fix ceea ce gândim.
Gândim şi apoi făptuim.
După faptă şi răsplată.
Dacă suntem nemulțumiți de ceva, de noi ar trebui să fim nemulțumiți mai întâi şi mai abitir.

Oamenii cavernelor

Ascunderea în anonimat, sub o poză cu desene sau peisaje, e ok cât timp nu este invazivă sau agresivă față de alte persoane cu nume, prenume, poză reală.

Capra vecinului și grija altuia

Toa(n)tă lumea se pricepe excelent, din gură sau din tastatură, la politică, la fotbal, la antiterorism și la imobiliare.
Puțini își fac meseria sau treaba lor onest și bine.

Cadouri zilnice. Zi de zi.

Nu cred că există o zi pierdută. Absolut nici o zi nu este, niciodată, pierdută sau irosită. Atâta timp cât suntem pe pământ, nu sub, fiecare zi e câştigată. Şi este cel mai mare şi valoros dar pe care-l primim şi pe care ar trebui să-l apreciem corespunzător.

Zilele trecute am suferit de o criză de sciatică sau ceva dureri crunte în zona muşchilor lombari. Și astăzi sunt încă robot și împăiat. Am înjurat vreo două-trei zile, nici eu nu ştiu pe cine nu. Ieri seară la fotbal băieții au câștigat cu mine în poartă, adică fără mine în teren, și asta m-a durut cel mai tare. :-) 
Când sunt bolnav eu sunt ciufut şi imposibil, dificil sunt de suportat şi când sunt relativ sănătos. Chiar nu ştiu cum m-or suporta cei apropiați și cum de mă mai îngrijește a mea domniță.
Mai devreme vorbeam cu un amic şi-i spuneam că sunt bucuros că am fost nevoit să mă opresc două zile din treburile cotidiene şi să stau forțat de durere acasă la odihnă şi linişte să-mi revin. El spunea că sunt două zile pierdute. Cum spuneam mai sus: nu cred că există o zi pierdută. Absolut nici o zi nu este, niciodată, pierdută sau irosită. Atâta timp cât suntem pe pământ, nu sub, fiecare zi e câştigată. Şi este cel mai mare şi valoros dar pe care-l primim şi pe care ar trebui să-l apreciem corespunzător.

Moartea ca revelator și declanșator

Hârtia de turnesol exact asta face: arată caracterul acid sau bazic al unui lichid. Tot așa fac și situațiile critice cu oamenii. Le arată polaritatea și adevărata față. De multe ori nu ne place ce vedem, dar asta ar trebui să ne deschidă ochii pentru viitor și să ne facă mai puternici.

Caracterul unui om îl vezi în toată splendoarea lui în momentele grele ale vieții: pe front, în închisoare, la boală grea, după pierderea cuiva foarte drag sau extrem de apropiat sufletește.
Cum noi nu ne lovim prea des de astfel de momente este posibil să nu putem desluși lesne caracterul cuiva. Dar vremurile ca acestea pe care le traversăm astăzi, după tragedia din Colectiv și masacrele din Paris și Beirut din ultimele săptămâni, pot arăta mirosul pestilențial al sedimentelor și sentimentelor multor semeni. Nu ne va plăcea, cu siguranță. Dar ăștia suntem, cu ăștia defilăm.

Ascultă și curva și porcul

Am fost mirat să observ de multe ori în viață, la diverse negocieri de business sau personale, că mulți dintre cei cu care negociam nu-și doreau nici măcar jumătate din cât estimam eu și colegii sau echipa managerială ori familia și prietenii.

Evident că unii bărbați sunt porci. Dar nu cred că așa sunt toți. La fel și cu femeile. E rău să generalizezi, ai putea greși și pierde oameni valoroși de pe lângă tine dacă te iei după aparențe. Să sapi mai mult e obositor, dar poate și hrănitor sau satisfăcător la un moment dat.

Criterii de evaluare (empirice)

Am mai spus că orice bărbat este media aritmetică, sau chiar geometrică - ar spune unele guri rele sau realiste, a femeilor ce au trecut prin viața lui. Invers nu mă pot pronunța, nu-i treaba mea oricum, dar cred că se poate vorbi mai degrabă de cea pătratică, însă specialiștii consideră că nu are sens să faci medie unui singur număr, maxim-maximorum două. Nu?

Duritatea gingășiei lipsă

O văd în oglinda retrovizoare. O aud mai întâi. Deși eram foarte departe, erau câteva sute de metri distanță, și cu casca pe cap. Era o zi călduroasă, sufocant de călduroasă, eu eram pe motor și mergeam la un amic. Aud claxoanele turbate și lungi, de la vreo trei-patru mașini ce atenționau iminența unui pericol, aud scârțâitul crâncen de roți, văd cum iese din coloană, de pe banda a doua și intră pe contrasens.
Era un SUV mare, alb, o mașină extrem de scumpă, dar des întâlnită pe străzile noastre. Unde mașinile noastre sunt mai scumpe decât locuințele în care vegetăm. Hardughia era condusă de o fetiță extrem de tânără, nu cred că avea mai mult de 22-24 de ani. Frumoasă și semănând izbitor cu Monica Belucci în prima tinerețe.

Cum să-ți găsești rapid soție?

Săptămânile trecute veneam cu Maria, nepoata mea, de la școală. Ca de obicei vorbim despre cum a fost la școală în ziua respectivă, cât de dor ne-a fost unul de celălalt și ... eterna ei și a familiei ei întrebare...”când mă însor?” sau ”când îmi găsesc și eu o soție?”. 
Pentru că o iubesc, încă, mă alint și mă joc cu dorința ei mare de a-mi găsi o soție, prietenele mele nu sunt suficiente pentru ea, vrea să le duc și la altar și să fac nuntă cu ele, sau măcar cu una dintre ele. 

Chiar în momentul în care ajungem acasă, abia coboram din mașină, ghiozdanul ei rămăsese încă pe bancheta din spate uitat, îmi spune rapid și foarte veselă:

Cerșetorii de atenție

Se plâng și își plâng de milă din varii pretexte. Nenumărate. Cei mai mulți fără motive. Și nici nu fac nimic să schimbe acea situație neplăcută. Zic ei, neplăcută.
Le place să se plângă și să fie consolați și mângâiați. Măcar verbal. Pentru că ei exact asta caută. Atenție.

Boxe și sunete, idei și sentimente, bucurie!

Știi bucuria aceea mare, când simți în piept cum ți se umple sufletul de fericire și în cap creierul de adrenalină, când pui un cd bine înregistrat, eventual direct din concert sau din studio direct de pe scule profesionale, din mixer mai exact, și-l asculți pe niște difuzoare bune, niște boxe capabile, profi, hi-fi, adevărate.
Știi emoția aceea când toată puterea bașilor se relevă și-ți cutremură blând plămânii și timpanul?

Lespedea tatălui

Cu tata am avut o relație excelentă în primii mei șaisprezece-optsprezece ani de viață și execrabilă în ultimii lui trei-patru ani înainte să moară.

Motivele sunt multe, dar nu voi face aici o spovedanie. Nu acum. Am greșit și eu, că n-am avut puterea să iau mai în ușor încercările lui de a se impune în fața mea atunci când eu eram mult mai puternic decât el și fizic și psihic și ca perspective de viață. 

Cred că puțin a greșit și el, pentru că n-a avut timp și răbdare ca să mă asculte și să mă înțeleagă ca pe un adolescent și tânăr și necopt ce eram pe atunci. Deseori sunt la fel şi astăzi.

Revoluția trebuie să înceapă cu noi

Politicienii trag de timp, normal, protestatarii n-au direcție şi nici energie. Nici lideri. Tocmai confuzia și abundența de revendicări creează lipsa de persoane care să-şi asume responsabilitatea. Vrem multe, facem puține, putem mai nimic.
Furie şi revoltă au fost şi-n 89 (cu sute de morți), şi-n 90, şi-n 91, la mineriade, şi-n 96 cu cdr-ul, şi-n 2012. Şi ce s-a schimbat decisiv? Ei au rămas tot sus toți şi poporul a devenit tot mai sărac şi tot mai naiv.

39 de morți până azi. Degeaba!
Estimările sunt pentru 60-65 într-o săptămână - maxim două.
Timpul trece, morții se înmulțesc, absolut nimic nu se schimbă. Nimic. De ce?

Da, se fâsâie revoluția din stradă. Era de aşteptat.
Dar e mai bine așa. Ne putem întoarce la noi. La revoluția din noi. Măcar asta să nu se fâsâie. Ar fi păcat.
Păcat de cei 39+1.

Schimbarea poate începe doar cu tine. Schimbă-te tu pe tine mai întâi și apoi se vor schimba și ceilalți din jurul tău. Orice altă iluzie de schimbare pornind din exterior este doar atât: o imensă iluzie. Adică, nu există!


Așa se întâmplă de sute de ani pe aceste meleaguri. Da, de sute de ani. Avem speranțe mari de schimbare mereu, dar din partea și privindu-i pe ceilalți. Niciodată nu ne uităm și nu ne interesează să ne schimbăm noi mai întâi. Sau măcar să schimbăm felul în care votăm. Şi cu cine. Noi şi apropiații noştri.

Strada de azi, din 2015, e admirabilă, jos pălăria!, dar lipsa liderilor veritabili e evidentă şi sufocă orice dezvoltare sau rezolvare de doleanțe şi face imposibilă o schimbare efectivă în societate şi de profunzime şi de durată în mentalul colectiv.

”Nu mai da și nu mai lua șpagă!”- Ăsta mi se pare că ar fi un bun început. O adevărată revoluție.

Dar cine vrea să fie revoluționar astfel?!? Știu, nu se bagă nimeni.

Dumnezeul din tine

Sunt născut și botezat ortodox. Am fost educat în familie de ortodocși. În timp însă am observat luxul în care trăiește marea majoritate a popilor ortodocși și sărăcia lucie a majorității covârșitoare a acelora ce plătesc cu sârg absolut toate serviciile, nefiscalizate - evident, către acești reprezentanți ai bisericii ortodoxe române. Nu mi-a plăcut această discrepanță puternic rebarbativă, n-am fost mulțumit cu asta, am tot protestat și spus tuturor celor din jur, dar n-a interesat pe nimeni această diferență, și astfel am căutat altceva. Altă confesiune mai justă cu enoriașii ei. Şi mai creştină prin practică şi practica enoriaşilor săi. 
Mai multă praxis şi mai uşor cu doxa.

Klaus poate scrie istorie

Azi, cel târziu mâine. Luni s-ar putea să fie târziu.

Ok, formularea ”Klaus, trezeşte-te!
Ai dormit suficient un an.” ar fi cumva cam nepoliticoasă. Admit parțial.

Dar să ferească Bunul Dumnezeu ca DOMNUL PREȘEDINTE, stimabilul, distinsul, să facă o nominalizare pentru primul ministru pe lângă linia și spiritul protestatarilor din stradă. Simt că este pe cale s-o comită grav iarăși, cum a greșit de o grămadă de ori în nici 11 luni de mandat. Asta când n-a moțăit pur și simplu ca șeful dânsului de cabinet și când n-a avut fix același gen de tupeu.

11 motive pentru care nu se schimbă mai nimic decisiv de 26 de ani

A mai murit un copil din Colectiv. Sunt 31 decedați în acest moment. Sunt medici care spun că numărul deceselor va crește în zilele următoare.

Este adevărat că aceste rânduri le-am scris acum zece minute, impulsiv și furios, ca rezumat și răspuns, ultimul - promit!, la evenimentelor din ultimele zile, dar mai ales ca o consternantă constatare a reacțiilor semenilor noștri de pe aceste frumoase meleaguri:

Morții, circul și portavionul

Observ cum trece și asta. Încet, pe nesimțite, se răcește și intră în uitare. Deja s-au format tabere și se discută și se polemizează pe elemente de detaliu, de finețe. Așa cum s-a întâmplat și cu Siutghiolul, cu Apusenii, cu copii arși în maternitate, cu mineriadele și chiar cu revoluția al cărei dosar a și fost închis.

Corupția ucide!

Atenție! Mai jos sunt poze și vorbe care v-ar putea afecta emoțional!

Corupția ucide! La propriu.

Nu, nu-i nimic de comentat sau discutat post-factum în legătură cu tragedia din club. E de meditat. Adânc. Și prelung.

Sunt lucruri ce trebuiesc făcute preventiv. Înainte. Mult înainte. Ca să nu se ajungă în astfel de situații. Să discuți și să acuzi după este ușor și absolut inutil.

Ne vom apuca de treabă după această imensă tragedie?

Vom deschide măcar puțin ochii cu privire la viitorul ce ne este periclitat de către corupție și corupții din Ro?

Nota bene: Felul în care se dau autorizațiile de funcționare, felul în care se permit organizarea de astfel de evenimente fără prea multe măsuri de siguranță, organizarea și dotarea ambulanțelor și a spitalelor de urgență, stocurile de sânge, ustensile, pansamente, soluții și alte materiale similare, pregătirea instituțiilor statului pentru situații de urgență, etc... - astea ar trebui să ne preocupe pregnant și zilnic. 

Ar trebui să ne preocupe faptul că peste 90% din cluburile, barurile, restaurantele și alte spații dedicate organizării de evenimente în Ro nu sunt corect autorizate.

Ar trebui să ne preocupe faptul că este infernal de greu pentru antreprenori să facă investiții de calitate, cum ar fi fost cazul de față al unei structuri fonoabsorbante ignifuge, dar este arhicunoscut mediul economic dificil și caracterul permanent impredictibil al legislației în domeniu.

Ne preocupă treburile astea? Nu?!? 

Atunci de ce suntem ipocriți azi când au murit cei 26 de copii nevinovați?!?

”Vezi-ți de-ale tale! Ți-am mai zis.”

Am un comentator pe blog, Donjoe, la articolul meu de aici. Deși este tânăr, are în jur 32-34 de ani, el divinizează comunismul criminal și urăște visceral capitalismul actual.
Se pare că nu este un caz izolat. El este doar ceva mai curajos și și-a scris punctul de vedere la mine pe blog.
Se pare să sunt mulți asemenea lui. Foarte mulți. Majoritari.
Vă rog luminați-vă fețele! Să vă vadă și nenea...

”- cum mah tu de-abea acum afli? Glumesti nu? stiai si te faci ca nu stii..
- Nu. Nu glumesc absolut deloc. Habar nu aveam de regretele majorității poporului român. Chiar nu știam, crede-mă.
- Marea majoritate a romanilor sunt nostalgici dupa ceausescu si vor inapoi in comunism. cum iti explici eternele 40 la suta de procente ale psdului?

Pietrele de moară din cârcă

Eu cred că rău nu este când respingi oameni nocivi ție sau apropiaților tăi. Nici vorbă. Este un act de curaj, asta este adevărat, dar devine și un exercițiu de curățare. Este ca un serviciu sanitar. Mediul tău, jur-împrejurul tău, sufletul tău, toate vor deveni mai aseptice astfel, prin renunțare.

Dictatura lui Gelu cel Rău

Zilele trecute am primit niște replici neinspirate și pe blog și pe email și pe fb. De la persoane ce s-au ars grav în trecut și care proiectează în scrisul meu rănile și suferința lor. Am blocat respectivele persoane și am șters prietenia electronică de pe fb sau accesul la blog.

La mine pe pagină sau pe blog nu-i democrație. E o dictatură crâncenă. Eu sunt cel mai deștept și cel mai frumos și cel mai devreme acasă aici. Cui nu-i place...ușa e deschisă.

Ce spun eu este bine, iar tu, dacă vrei să scrii la mine în casă mai întâi trebuie să-mi vorbești calm, cald, frumos și respectuos.

Zi și tu ca el o dată! Nu-ți cade tronul.

Garantez. Dimpotrivă. S-ar putea să ți se ridice statuie. La propriu.

Afară e miezul nopții și întuneric beznă. Beznă-smoală. Nici o stea, nici o lună, nici un bec aprins, îți poți scoate singură ochii dacă nu ești atentă cum umbli cu degetele. Plus că-i frig de crapă pietrele. Aproape zero grade. Congelator. Doar e octombrie, nu?

El zice brusc:
- Afară e zi. E amiază. Și e lumina puternică de la prânz într-o zi călduroasă de vară.

Ce contează în viață?

Este magică perioada de două-trei zile când eşti răcit-cobză, când nu poți respira cum trebuie şi nu te odihneşti nopțile, nu poți mânca nimic pentru că ți-e greață în continuu, te dor toate oasele şi toți muşchii, capul îți roteşte toată casa cu tot cu tine, vomiți de două ori într-o zi în care n-ai băut decât ceai.

Deconectarea de la țară

Am o căsuță undeva la deal spre munte. Este într-o zonă retrasă, necomercială, departe de tumultul și agitația bolnăvicioasă a stațiunilor consacrate de pe valea Prahovei.

Mă iubeşte... femeile

- Frustrant pt mine...ma regasesc f mult in ceea ce scrii...ori am eu probleme serioase ( ceva nou pt mine 😉
)), ori esti tu un narator...wow.  Si nu, nu te " vrajesc" ..
😜.   PS: hello!

Domnii, civilizații și graba

Tot timpul îi vedem pe ”ei”. Ne uităm constant la pai, rareori observăm bârna.

În schimb, noi și ai noștri, ”civilizații”, n-avem nici o problemă să ”ciupim” câte un roșu după ce constant am călcat în picioare galbenul. 

Vraja

Sunt sătul de vrăjeli. De toate felurile şi din mai toate mediile.
Am podul plin de vrăjeli şi de vrăjeală. Şi de-alea bune, rare, valoroase, unice, dar şi de ciurucuri. Caşbeckuri sunt oricum toate.

Declarație de ...

-          Recunoaste ca ti-e dor de noi !!!

Vechiul şi noul testament

Biblia completă:

Nebunii vizionari alungați cu pietre

Când o persoană observă, uneori nu știe de ce sau pentru ce sau cine se întâmplă ce tocmai a observat.

Habotnici-gârlă, sănătoși-ioc

- Ce mănânci acolo?
- Salată cu ton.
- Vaiii!!! Cât e ceasul?

Mirajul zânei bune

Am fost convins că de picior pe Dumnezeu l-am apucat,
Nici lista de caracteristici nu te cuprindea toată,
Dar era prea frumos să fie adevărat,
Iar tu și eu să ne-nălțăm apropiindu-ne deodată.

Profa de mate din generală

”G răbit mereu, pe fugă, în pripă,
  E cel ce intră în ultima clipă,
  L iniștea orei se rupe-n fâșii,
  U șa se crapă, cine o fi?”

Arogant de octombrie

- Ce arogant eşti cu pozele astea!
- Dar ce-am făcut?!?

Cu nimic...

Pe omul bun cu nimic îl mulțumeşti,