Curul și sufletul, rai și nirvana

El: ”Nu poți și cu aia în cur și cu sufletul în rai, nu există așa ceva.” 

Ea, femeia: ”Ba da, se poate! E simplu. Ți-am tot dovedit: realitatea, natura, societatea modernă de zi cu zi” 

Am tot zis să asculți de femeie mereu, ea are dreptate când se uită în oglindă și n-o vede nimeni. Ea are capacitatea intuitivă de a simți și vedea prin betonul rațional al bărbatului. Când este în public sau printre prietene ei multe, deseori, percepția se schimbă dramatic.

 

Viața este la genul feminin, istoria este femeia retrospectivă, politica-i doar o curvă. 

Bărbatul este capul rigid, femeia este gâtul flexibil. 

Bărbatul este cel care duce războaiele pornite din cauza femeii.

Bărbatul este cel care dintotdeauna a fost chemat să își asume responsabilitatea atâta timp cât a avut autoritatea. În 2020 societatea a decis să anuleze și acest aspect eliberând bărbații autentici de obligații și înlănțuind în sclavie grea pe neatentele femei feministe.

Disonanța cognitivă este un medicament și naturală pentru femei, un calvar și rană pentru bărbați. De aia nu suntem egali niciodată, doar compelmentari.

O singură obligație avem cu to(n)ții.

Știi care este aia, da?

Împreună la butoiul cu cep de miere

Recitesc uimit comentariile prelungi de acum șase ani de pe fb și de pe mesagerie și înțeleg că viața e frumoasă pentru mine și pentru cei pe același drum.

Minunată chiar, cu o singură condiție: să ții cont de fabula cu căsnicia, butoiul de rahat și degetul apetisant de miere...

La bine. Și la rău? Dar la greu?

Lumea civilizată, cei mai mulți dintre oameni, își aduce aminte de semenii care au fost alături de ei la petreceri, bairame, distracții, veselie și voie bună. E normal, vrem să reținem pe cortex doar episoadele plăcute ale vieții. 

Puțini oameni își aduc aminte de cei care au fost alături de ei când le era greu, când aveau nevoie de ajutor și când au primit o încurajare sau o vorbă bună atunci când nu primeau de la nimeni altcineva mai nimic. E ok, recunoștință să așteptăm doar de la Bunul Dumnezeu și atât.

Lume multă, oameni puțini.

Recunoștința ca investiție în tine

Ne mirăm zilnic de degradarea și descompunerea fetidă în care a ajuns societatea. 

Ne oripilează nedreptățile economice și politice și ne revoltă inechitățile sociale exacerbate de pandemie.

Vedem viitorul sumbru în lunile următoare, anii din față ne înfioară, doar pe câțiva - știu!, majoritatea nu se sinchisește, e ok!. Totuși, ce ciudat, nu schimbăm nimic din rutina zilnică.

Observăm că ceva este în neregulă la nivel macro, dar nimeni nu face mai nimic la nivel micro, personal, om cu om.

Suntem dependenți de ”social media”, această himeră devoratoare de suflete, uităm de oamenii din viața reală. 

Când ai sunat ultima oară pe cel care ți-a deschis ochii în viață? 

Când te-ai întâlnit față în față ultima dată cu persoana care ți-a mângâiat sufletul? 

Când i-ai mulțumit de curând persoanei care ți-a schimbat în bine traiectoria? 

Când ai sunat măcar pe telefon sau sms, dacă nu la soneria porții, să spui doar atât: 

”Mulțumesc! Mulțumesc! Te iubesc!”

E încă devreme, foarte devreme.

Recunoștința e grea în prezent, dar îți definește viitorul.

Va fi bine!

Eterna corelație durere/plăcere.

La raliuri în interiorul mașinilor nu există aer condiționat. Piloții au niște costume de protecție pregătite pentru impact, complet ignifuge, să nu ia foc, și de aceea ele rețin foarte multă căldură. Aceste costume sunt ca un fel de seră pentru corp, mai au și casca în cap. În timpul unei curse un pilot și copilotul pot slăbi câteva kilograme bune, ei pot transpira câțiva litri buni de apă. La un moment dat cineva a zis crezând că are o idee foarte bună, mărinimoasă, omenoasă: