miercuri, 22 octombrie 2014

Cu și despre Oameni 1/3

Am fost, recunosc, un workaholic convins, un consumerist de elită și am alergat ani de zile într-o cursă nebună, fără de cap și fără de coadă, renumita "rat-race", din care am reușit, cu greu, miraculos, să scap. Nu fără sechele fizice și psihice, pe care acum încerc, din greu, să le repar - cu banii strânși atunci când munceam ca un turbat ...
Am fost, recunosc, un consumerist de elită. Un prost, adică. N-a existat dorință cheltuitoare pe care să n-o fi onorat în anii degringoladei mele. Am cheltuit banii aiurea pe absolut toate prostiile pământului. Atunci credeam, evident greșit, că prin shopping pot vindeca răni. N-a fost așa. Dimpotrivă.
Au existat însă persoane, cărți și articole de presă ce mi-au ieșit în cale atunci, despre minimalism, simplitate și downshifting ca stil de viață. Era aproximativ prin 2004-2005 și acele persoane, cărți și articole mi-au schimbat optica despre viață. Acelora le-am mulțumit și o voi mai face de fiecare dată când voi avea ocazia. Ei au scris sau vorbit, eu am citit și beneficiat. Și ei sunt motivul pentru care astăzi scriu și eu. Unul dintre ei, C.M., nu mai este printre noi, workăholicismul și-a spus cuvântul băgându-l în pământ mult prea devreme.
Tactul, diplomația și răbdarea domnului M. trebuiau preluate și predate cumva, probabil știa și simțea că ”se va duce” mai repede. continuarea aici...

"Bogăția nu este în sine ceva rău sau bun, ci o unealtă de care te poți folosi rău sau bine." - Sfântul Clement Alexandrinul

Am fost ani de zile agitat, zăpăcit, hăituit, agresiv, neliniștit, nerăbdător, lipsit de puterea de a mai zâmbi natural. Totul era forțat, zbuciumat, chinuit.


Printre ei au existat și trei persoane, toți foști șefi - niște oameni extraordinari, care mi-au modificat traseu profesional, dar și optica despre muncă și viață în general. 

Eu mai merg cam o dată pe an la Comarnic și-i mai aprind câte o lumânare și mai stau de vorbă cu dânsul. Acum n-are cine să-mi mai dea replica și cine să mă tachineze.
C.M. este primul care m-a etichetat, numit, încă din 2002 sau maxim 2003, ”Povestitorul”. 
”Zi, Povestitorule!” mă întâmpina diminețile pe la 09.30 - 10.30 când catadiseam să apar și eu pe la birou și treceam împreună în revistă programele de lucru din ziua respectivă.
Programul în firmă începea oficial la 08.30, Dânsul venea invariabil cel târziu la 08.00. 
”Zi Povestitorule!” mă tachina seara târziu, la birou încă, la un pahar de whisky sau palinka veritabilă și curată, când îi dădeam raportul și justificările aferente privind evenimentele zilei ce tocmai se încheiase. Pentru noi doi nu, dar pentru subalterni da: cu 5-6 sau chiar 7 ore mai devreme. 
Ne prindea de nenumărate ori și 12 noaptea la birou sau pe la depozite. Au fost zile când am plecat și la 1 sau la 2 noaptea de la sediul firmei. Am încărcat și descărcat camioane în zile de sărbătoare sau imediat după. Când alți colegi subalterni se întorceau de pe o pernă pe alta conținând sarmale sau drob de miel stropite din abundență cu vin roșu, noi doi, directori, manevram cu rândul, fără să avem nici măcar atestat iscir de utilizare, stivuitorul pe gaz. Camioanele trebuiau să plece. Banii trebuiau adunați. Nu era vreme de stat pe gânduri.

Înțepăturile în ficat, durerile atroce de spate, genunchi și glezne, crizele crunte de rinichi și atacurile de panică le voi fi resimțit ulterior, în doar 3-4 ani. Acut. 
Dar atunci nu am simțit niciodată oboseală sau nerăbdare să ajung mai repede acasă. 


Niciun comentariu: