Personal am traversat relații tumultoase cu părinții mei. N-am fost chiar un copil-problemă în adevăratul sens al cuvântului, dar eram oricum titularul postului de ”oaie neagră”. Și la propriu, și la figurat. Și al familiei, dar și în tot neamul meu. Toți verișorii sau rude de ale mele de vârste apropiate erau mici îngerași prin comparația cu mine.
Rareori ideile mele coincideau cu ale celor mai în vârstă. De mic copil mi se părea în neregulă felul lor de a gândi. Eu îi ziceam încă de atunci ”comunist” sau retrograd. Sau depășit - de vremuri. Era la începutul anilor 90. Am avut discuții aprinse cu unchi, mătuși și alte neamuri încă de la șaisprezece-șaptesprezece ani. M-am certat crunt cu unchiul din partea mamei la nunta băiatului lui cel mare. Verișorul meu cel mai bun și prieten totodată, pe atunci. După acel moment, când eu am spus adevărul pe care-l ascundeau toți ceilalți, relațiile s-au răcit vizibil an de an. Acum abia dacă ne mai auzim sub un minut de Sărbători.
Era momentul în care și eu începeam să-mi cristalizez primele idei și puncte de vedere, începusem să câștig banii proprii și, implicit, independența. Independență față de familie care începea să-și arate colții.
Creșteam, deveneam mai puternic în fiecare zi, fizic și psihic, nu aveam nevoie de prea mult sprijin de la ai mei. Oricum nu prea l-am avut cam niciodată - tata, dar și mama tacit, a fost adeptul educației spartane:
”Ce, ești handicapat? Îți lipsește vreo mână sau vreun picior? Ai cap? Descurcă-te! Dă-i drumul la muncă!”
Educația spartană mi-a folosit enorm. M-a făcut puternic și independent în aproape orice condiții. Pentru asta îi sunt mereu recunoscător părinților mei, dar în special tatălui pe care-l huleam atâta cât a fost în viață.
Problema a fost, și este, felul de a gândi a generației părinților mei. Cu foarte puține excepții gândesc cam toți la fel. Votul dat în 1990, din celebra duminica a orbului, știm cu toții cu ce beneficiar, acel procent halucinant de peste 85% mă năucește și astăzi. Și-mi spune, dureros, cum vedeau maturii de atunci prezentul și viitorul. Că din trecut era evident că n-au înțeles mare lucru.
Mi-e teamă că în săptămânile următoare se va repeta acel episod. Ar fi dureros. Ar fi o confirmare a faptului că am avut, și am în continuare, perfectă dreptate când îi caracterizam.
Alexis de Tocqueville, renumitul diplomat francez, spunea că o revoluție este împlinită doar atunci când elitele vechi au fost complet schimbate cu elitele noi. Se observă cu ochiul liber că la noi în domeniile importante nu s-a întâmplat asta: în cultură (la Academia Română), în justiție (la Înalta Curte și la CSM), în medicină, în învățământ (vezi senatele marilor universități și ARACIS-ul unde membri din conducere și nu numai sunt absolvenți de facultăți obscure și subperformante, dar membri în partidele la putere sau ”pupilii” foștilor nomenclaturiști - ei sunt chemați să certifice calitatea în învățământ... hilar, nu?), în sport (vezi câteva federații din sporturile mai reprezentative și să nu uităm de fotbal unde am avut cel mai longeviv președinte din lume...peste douăzecișipatru de ani de domnie; de Mitică de la Ligă nici nu mai merită să pomenim, dar ai înțeles unde bat) stăpânesc și decid discreționar la vârf cam aceeași oameni din ”89-90.
Despre politică nu cred că mai este cazul să mai discutăm.
Este arhi-cunoscut că dintotdeauna și mereu adulții au avut pe buze vorba ”tinerii din ziua de azi ....”, iar noua generație ”babacii sunt depășiți de vremuri...”.
Eu însumi m-am surprins de-a lungul timpului în ambele ipostaze. Da, în ambele. Lumea nu renunță așa ușor la gândirea formulată, însușită și întărită de ieri, chiar dacă ea nu se mai potrivește deloc cu realitățile zilei de azi.
Inerția intelectuală este mare iar flexibilitatea acceptării schimbărilor este cvasi-nulă. Din păcate, la unele familii acestea se mai transmit și peste generații. Mai ales acolo unde aluatul tinerilor este și va rămâne mereu moale, ușor modelabil. Iar accces la modelare elementară și inițială are doar familia și în plus ei, tinerii, sunt dependenți psihic, financiar, relațional și ocupațional de ”mămițica” și ”tăticuțu”.
continuarea aici..
Rareori ideile mele coincideau cu ale celor mai în vârstă. De mic copil mi se părea în neregulă felul lor de a gândi. Eu îi ziceam încă de atunci ”comunist” sau retrograd. Sau depășit - de vremuri. Era la începutul anilor 90. Am avut discuții aprinse cu unchi, mătuși și alte neamuri încă de la șaisprezece-șaptesprezece ani. M-am certat crunt cu unchiul din partea mamei la nunta băiatului lui cel mare. Verișorul meu cel mai bun și prieten totodată, pe atunci. După acel moment, când eu am spus adevărul pe care-l ascundeau toți ceilalți, relațiile s-au răcit vizibil an de an. Acum abia dacă ne mai auzim sub un minut de Sărbători.
Era momentul în care și eu începeam să-mi cristalizez primele idei și puncte de vedere, începusem să câștig banii proprii și, implicit, independența. Independență față de familie care începea să-și arate colții.
Creșteam, deveneam mai puternic în fiecare zi, fizic și psihic, nu aveam nevoie de prea mult sprijin de la ai mei. Oricum nu prea l-am avut cam niciodată - tata, dar și mama tacit, a fost adeptul educației spartane:
”Ce, ești handicapat? Îți lipsește vreo mână sau vreun picior? Ai cap? Descurcă-te! Dă-i drumul la muncă!”
Educația spartană mi-a folosit enorm. M-a făcut puternic și independent în aproape orice condiții. Pentru asta îi sunt mereu recunoscător părinților mei, dar în special tatălui pe care-l huleam atâta cât a fost în viață.
Problema a fost, și este, felul de a gândi a generației părinților mei. Cu foarte puține excepții gândesc cam toți la fel. Votul dat în 1990, din celebra duminica a orbului, știm cu toții cu ce beneficiar, acel procent halucinant de peste 85% mă năucește și astăzi. Și-mi spune, dureros, cum vedeau maturii de atunci prezentul și viitorul. Că din trecut era evident că n-au înțeles mare lucru.
Mi-e teamă că în săptămânile următoare se va repeta acel episod. Ar fi dureros. Ar fi o confirmare a faptului că am avut, și am în continuare, perfectă dreptate când îi caracterizam.
Alexis de Tocqueville, renumitul diplomat francez, spunea că o revoluție este împlinită doar atunci când elitele vechi au fost complet schimbate cu elitele noi. Se observă cu ochiul liber că la noi în domeniile importante nu s-a întâmplat asta: în cultură (la Academia Română), în justiție (la Înalta Curte și la CSM), în medicină, în învățământ (vezi senatele marilor universități și ARACIS-ul unde membri din conducere și nu numai sunt absolvenți de facultăți obscure și subperformante, dar membri în partidele la putere sau ”pupilii” foștilor nomenclaturiști - ei sunt chemați să certifice calitatea în învățământ... hilar, nu?), în sport (vezi câteva federații din sporturile mai reprezentative și să nu uităm de fotbal unde am avut cel mai longeviv președinte din lume...peste douăzecișipatru de ani de domnie; de Mitică de la Ligă nici nu mai merită să pomenim, dar ai înțeles unde bat) stăpânesc și decid discreționar la vârf cam aceeași oameni din ”89-90.
Despre politică nu cred că mai este cazul să mai discutăm.
Este arhi-cunoscut că dintotdeauna și mereu adulții au avut pe buze vorba ”tinerii din ziua de azi ....”, iar noua generație ”babacii sunt depășiți de vremuri...”.
Eu însumi m-am surprins de-a lungul timpului în ambele ipostaze. Da, în ambele. Lumea nu renunță așa ușor la gândirea formulată, însușită și întărită de ieri, chiar dacă ea nu se mai potrivește deloc cu realitățile zilei de azi.
Inerția intelectuală este mare iar flexibilitatea acceptării schimbărilor este cvasi-nulă. Din păcate, la unele familii acestea se mai transmit și peste generații. Mai ales acolo unde aluatul tinerilor este și va rămâne mereu moale, ușor modelabil. Iar accces la modelare elementară și inițială are doar familia și în plus ei, tinerii, sunt dependenți psihic, financiar, relațional și ocupațional de ”mămițica” și ”tăticuțu”.
continuarea aici..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.