Teroarea rochiilor

Trebuia să ieșim din casă. Era foarte târziu. În 15 minute începea ceremonia și noi aveam de străbătut cu mașina un drum de 20-25 de minute până acolo. Plus că era vineri seara și orașul era deja infernal de aglomerat. Ca de obicei, mai ales în centru. Eram în întârziere deja. Probabil că nici nu ne vor mai permite accesul în sală. Am așteptat acest eveniment un an. Doar la asta mă gândisem timp de trei luni.

Ce crezi că face ea în momentele acelea? În afară de a se admira a n-șpea oară în oglinda de pe hol? În momentele în care eu, îmbrăcat în costumul țeapăn cu pantofii noi ce mă strângeau îngrozitor, așteptând cu cheia casei băgată în yallă, cu ușa întredeschisă spre plecare și bătând nervos, dar subtil, cu degetele în clanță? Ce face ea atunci? În fața oglinzii? Schimbând a 5a rochie în 20 minute? Separat de rujat, pieptănat, tencuit, rimelat, ojă și celelalte. 
Ce face ea în clipa de maximă tensiune?

Se dezbracă de rochiță fulgerător, într-o jumătate de secundă, și rămânând doar în bikini îmi spune candid:
- Nu se potrivește  rochia asta. Trebuie să caut altceva mai adecvat. Nu pot pleca în halul ăsta. Te rog să mai ai puțină răbdare...

Pe fața ei se citea o stare de maximă tensiune, de frică, de teroare chiar. Teroarea rochiilor. O grimasă hâdă și o umbră înfricoșătoare părea că i-a cuprins chipul ei mult prea delicat.

Am simțit că explodez. Nu, nu de dorință, deși poate ar fi trebuit, era extrem de atrăgătoare și cu, dar mai ales fără, textile, ci de nervi. Era unul din desele momente când întârziam la un eveniment unde eram invitați pentru că ei îi erau insuficiente oricâte ore ca să fie gata la timp de plecare.

Au trecut 13-15 ani de atunci. Și multe alte astfel de situații. Eu n-am mai fost nervos niciodată. Dar nici astăzi nu pot înțelege de ce este atât de complicat să te decizi ca femeie cum să te îmbraci. Și nici de ce sunt unele femei atât de nehotărât-terifiate de rochiile lor.

Arăți foarte bine, sucești și rupi gâtul multor bărbați tineri, pe bătrâni i-ai băgat în palpitații demult, ți se potrivește perfect orice rochiță? Oricum arăți senzațonal și doar în chiloți, sau și mai bine fără, dar tu nu știi care dintre rochițele roz, neagră, mov, verde, albastră, albă  -s-o îmbraci? Mă întrebi la fiecare cum îți stă. Eu îți răspund sincer: Perfect! 

Apoi tu te dezbraci iar și iei să îmbraci alta. Iar mă întrebi. Iar îți răspund. Și tot așa de 3-4-5 ori pentru fiecare dată când trebuie să ajungem undeva la o oră fixată. (Parcă am observat că acolo unde n-avem oră fixă parcă nu faci așa.) Aceeași întrebare - tu. Același răspuns - eu. Sincere - ambele. 

Adevărul este că și eu sunt nepriceput și neexperimentat. De ce nu ți-oi spune eu că debutul evenimentului este cu o oră sau două mai devreme ca să ai timp berechet să mă înnebunești cu streaptease-ul tău aproape săptămânal. Mi-e greu și mie, știi asta?
Nu. Nu mă plâng. Deocamdată. Încă îmi place ideea ta. Și priveliștea.

Probabil că ar fi trebuit să te opresc între două rochițe (oare n-o fi fost ăsta chiar planul tău? ), când eram deja în întârziere, și cum oricum n-am ajuns niciodată la timp la nici o petrecere - să te iubesc. 
Da! Să te iubesc sălbatic, cum îți place și ție, uneori. Nu mult, doar puțin. Nu lung, ci mai degrabă scurt. 
Poate doar așa aș putea să te rup din spaima provocată de rat-race rochiilor. Să te eliberez de teroarea lui ”Cum îmi stă?”

Da, asta este. Bună idee! Data viitoare vei fi liberă. Îți promit. Nu vei mai avea teamă. Chipul ți se va lumina. Chiar dacă pentru, doar, câteva secunde. Dar vei zâmbi. Chiar dacă neînțelegând mare lucru.