marți, 1 septembrie 2015

Creierul este ZERO față de suflet

Am trei prietene foarte bune cu care port discuții fără limită de kilometri și perdea. Toate trei au un intelect excelent. Briliante, fără cusur în logică. Fiecare foarte bună în domeniul ei de activitate. Ele împart zi de zi sănătatea, dreptatea și banii. Cerebrale, calculate, reci, implacabile, liniare, atrăgătoare. Piese. Pe-afară. Și în creier. Mai departe n-am prea reușit să pătrund sau găsesc.
Eu le plac pe toate trei. Pe rând. Sau cel puțin în trecut le-am plăcut mult, azi mai rar. Chiar dacă ele nu m-au înțeles niciodată. Nici ce fac, nici ce scriu, nici de ce fac, nici de ce scriu, nici ce urlu din spatele literelor goale, nici de ce urlu. Nimic. Nimic nici despre trecutul meu. Nimic din prezent. Ele visează doar viitorul. Care viitor? 
Probabil că ăsta este și motivul pentru care n-am fost pe deplin împreună cu niciuna dintre cele trei. 
Sunt trei femei deștepte, foarte deștepte, pline de bani, cu excelente cariere și imagini în societate. Dar dragostea se face cu sufletul și cu carnea, nu cu creierul. Nu poți băga swot-ul în sentimente și nici negocierea și contractele în afecțiunea și căldura trupurilor. Și nici viceversa! Exclus!

Creierul e stupid, el nu poate înțelege miracolul îndrăgostirii de un alt om. N-are cum. Îi lipsesc mecanismele. Creierul e limitat. În toată imensitatea de școală și informații diverse aglomerate în el, puține sunt cu adevărat folositoare căutării și găsirii bucuriei. 
El, creierul, vede doar cifre și litere, calcule și acte, litigii și contracte, dar nu poate vedea fericirea, bucuria și zâmbetul liber, plecat din carne, nu din cont.

Cu cele trei amice am corespondat intens în lunile sau anii din urmă. Foarte mult chiar cu una dintre ele, cu care am încercat, forțat, să duc relația noastră la alt nivel. Ceva mai rafinat, mai fin. Ne iubeam mult, este adevărat, mai mult ea - corect, dar incomplet. Eu mi-am dorit mai mult. Am vrut ceva deosebit, dar a fost un fiasco. Mai bine o lăsam acolo unde era. 
Pentru că iubirea nu se naște și nici nu se dezvoltă în cap, în creier. Nici nu-și stabilizează acolo rădăcinile. Nu! Exclus. Dacă se întâmplă așa, pe principiul tetracapilarotomiei, o mare idioțenie de altfel, am tot spus asta, atunci acolo este un interes. Ceva dubios. Meschinărie. Pentru că încerci să cauți sau găsești avantaje. Ori asta nu-i frumos într-o relație sentimentală. Nu-i fertil, nu-i roditor. De aia eu spun că prea mult creier, chiar de foarte bună calitate, strică. 

Sigur că și ele au un suflet, sigur că și ele iubesc, două chiar profund, sigur că și ele observă și apreciază o floare, cerul, un gest, o faptă, un sentiment nobil. Evident că toate astea sunt și există în ele. Sunt sensibile, emotive, au un suflet. Clar. Doar că, în cazul lor, toate acestea sunt diminuate și împinse într-un colț de creier și intelect care acaparează majoritatea spațiului vital și înghesuie femininul autentic într-o margine sau după draperia groasă a imaginii de femeie independentă și puternică. 

Ce păcăleală! Ce pierdere! Ce păcat!

Săptămânile trecute am cunoscut, mai bine, mai intim, o femeie sufletistă care nu are nici o reținere în a-și trăi viața. Face tot ce-i vine și direct cum simte. Din suflet. Fără prejudecăți stupide, fără calcule mici, fără să caute noduri în papură, fără planuri milimetrice. Are o înțelepciune și un suflet colosale, care fac mai mult ca toate facultățile, doctoratele și tomurile primelor trei - toate puse la un loc și una peste alta.
Ea este o femeie fericită, împlinită și radiază toată de bucurie de fiecare dată când o întâlnesc. Natural. Neprovocată. Din interior.
Zâmbetul îi este cremă, rimel, ruj și fond de ten. Chiar și parfum, dorință.
Ea mă vede cu orice altceva, dar nu cu ochii sau cu creierul. Și asta este foarte bine. Își folosește spiritul sau sufletul ca să mă perceapă, priceapă, vadă și aprecieze. Probabil că este singura din ultimii 4-5 ani care ”mă vede” cum sunt eu în realitate. Şi mă acceptă fix aşa, fără nici o pretenție sau intenție de a mă modela. Singurul ei modelaj este carnea-os.
Contactul cu ea este ca o reîncărcare. Ca o regenerare.
După una-două ore cu ea, ai din nou energia ca după opt-nouă de somn și cheful de viață și bucuria fericirii de la 18 ani.

- Ştii că te iubesc?

- Simt. E suficient.

Decât filozofie, logică și psihologie sterile, (mult) mai bine fizică și chimie elementare, roditoare și productive.
Chimia sufletelor? Sau fizica trupurilor? 

Niciun comentariu: