Sunt două tabere mari: unii
care spun că cei care scriu o fac dintr-o fericire interioară, dintr-un
preaplin pozitiv și roz, și alții care spun că cei care scriu sunt nefericiți.
Eu îți spun direct și de la început că, deși aș înclina să dau dreptate ambelor
tabere, în majoritatea cazurilor mă cam situez în a doua categorie. Scrisul e
durere.
”Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă.... Poate că îmi scriu chiar mie.”
(Micul Prinț, Antoine de Saint Exupéry)
”Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă.... Poate că îmi scriu chiar mie.”
(Micul Prinț, Antoine de Saint Exupéry)
Am început să scriu mai susținut între clasa a douăsprezecea și anul întâi de
facultate. Scriam succint în mici momente libere pe care le furam între sportul de performanță practicat, școală, serviciu mai apoi, somn, prieteni. Pe atunci erau doar simple constatări sau reacții ale mele la cei din jurul
meu sau evenimente majore în accepțiunea mea, dar pe care le așterneam pe hârtie. Mai apoi am început să fac planuri, să
visez, să doresc și toate astea le scriam ca să pot vedea evoluția și stadiul dezvoltării mele.
Cele mai multe dintre vise sau dorințe s-au pierdut pe drum, abia după douăzeci de ani am observat futilitatea multor idei și planuri, ori n-au mai
contat sau unele s-au împlinit singure fără intenția sau dorința mea aprigă. Bunul
Dumnezeu a avut mereu grijă de mine, nu m-a lăsat niciodată la greu.
Este perfect adevărat că de
multe ori scriu cu bucurie dorind să împărtășesc din cunoștințele mele și
altora care s-ar bucura să afle mai ușor informații condensate din mai multe
domenii și fără să-și ardă pielea sau sufletul experimentând personal.
Cu siguranță că doresc și să-mi plătesc datoria morală autoimpusă pe care o am față
de cei ale căror bloguri le-am citit acum aproximativ treisprezece-cincisprezece ani și care mi-au
deschis ochii sau mi-au bucurat şi uşurat sufletul și viitorul.
Evident că scriu de multe ori și din
simpla și meschina plăcere de a-mi exersa gândurile și a le calibra cu
literele și cu exteriorul. De multe ori cele două nu se pupă, așa cum apa fiartă se evaporă și
aburii la contact cu ceva rece se transformă din nou în apă sau chiar în gheață
dacă temperatura este negativă.
Cel mai des scriu însă reactiv. Scriu reacționând la un ”ceva”. Multe dintre articolele mele sunt scrise direct din telefon, pe stradă, pe plajă, în mașină, prin curte sau printr-un vestiar ori în parc, printr-o sală de așteptare sau printr-un birou. Dar în majoritatea
cazurilor ceea ce mă mișcă să scriu este un sentiment negativ din mine care mă
face să vreau să intervin să ajut. Nu-i bine!
Durerea, mai mică sau mai mare, a mea sau a celor apropiați, mă împinge să scriu. Am mai spus asta: scrisul nu-i plăcere, mai degrabă scrisul e durerea scoasă la mezat pe hârtie. Este o formă de pansament sau de mângâiere sau de purjare a sentimentelor ce dor în interior.
Durerea, mai mică sau mai mare, a mea sau a celor apropiați, mă împinge să scriu. Am mai spus asta: scrisul nu-i plăcere, mai degrabă scrisul e durerea scoasă la mezat pe hârtie. Este o formă de pansament sau de mângâiere sau de purjare a sentimentelor ce dor în interior.
Scrisul e durere, da!
Rareori scriu în momentele de fericire. Când sunt mulțumit și liniștit nu mă
mișcă prea multe să scriu. Sunt fericit și gata! Stau locului când sunt fericit, nu fac nimic special atunci. Sunt fericit şi... gata.
Sunt multe momente când am impresia că scriu cumva degeaba. Că nu se schimbă prea multe din scrisul meu şi că dorința mea de a ajuta întâlnește deseori indiferența, apatia, jemanfişismul, inutilitatea şi bagpiciorismul mioritice. Poate că este mai bine aşa, nu cred că mai am putere să dau mâna când sunt atâtea alte sfori întinse. Futilitatea îndreptării cocoşaților toarnă plumb în scrijeliturile mele. Plumb şi sare, în scris, în suflet şi-n picioare.
Sunt multe momente când am impresia că scriu cumva degeaba. Că nu se schimbă prea multe din scrisul meu şi că dorința mea de a ajuta întâlnește deseori indiferența, apatia, jemanfişismul, inutilitatea şi bagpiciorismul mioritice. Poate că este mai bine aşa, nu cred că mai am putere să dau mâna când sunt atâtea alte sfori întinse. Futilitatea îndreptării cocoşaților toarnă plumb în scrijeliturile mele. Plumb şi sare, în scris, în suflet şi-n picioare.
În momentele în care zâmbetul este pe fața mea și în toată ființa mea, și asta se întâmplă rar și este bine că este așa, nu sunt atât de des fericit ca un copil deși poate aș avea motive și nevoie uneori, nu simt nici o chemare nici către hârtie și pix și nici către tastatură. Viața reală mă atrage mai mult decât lumea scrisă și asta este bine. Cred. Simt asta.
Este bine că pot scrie la suferință, dar este și mai bine că acum am constatat și recunosc că, de fapt, scrisul este un calvar. Când nu voi mai scrie să fii liniștit(ă). Înseamnă că mi-e bine și nu mai am nimic rău de scos din mine și nici nimic de alinat. Măcar o perioadă.
Scrisul e durere.
Scrisul arată existența unei răni, pe care o accepți sau poți s-o negi ea oricum există. Răni supurânde încă sau demult vindecate, dar care au lăsat urme. Rana nu trebuie să fie în carne sau vizibilă, nici măcar în creier n-o mai găsești de multe ori, în marea majoritate a cazurilor este varianta cea mai gravă și mai greu vindecabilă a unei răni: în suflet.
Fara durerea pentru altii am fi neoameni.
RăspundețiȘtergereUnii sunt neoameni și din cauza și cu durerea pentru alții.
RăspundețiȘtergere