sâmbătă, 23 iulie 2016

Iluziile unui bătrân copilandru

Cât timp era tânăr și agil credea că este un tigrișor. Vâna ușor și des, cât să-și știe burta plină mereu și zâmbetul satisfăcut, se odihnea rapid dormind iepurește, era suplu, agresiv și alert mereu, dinții puternici și împreună cu ghearele ascuțite au sfâșiat multe nevinovății. Faza asta cu tigrișorul a durat cam până la 26-28 de ani, când o leoaică cel susținea, iubea și încuraja s-a decis să-l lase să meargă mai departe, să continue evoluția ascendentă lângă altă felină care avea mai multe de oferit, moment la care perdeaua s-a lăsat ușor într-o parte și vechiul tigrișor s-a văzut pentru prima oară în oglindă:
era doar un biet lup singuratic, bun vânător, independent, fără necesar de haită, agresiv doar în momentele delicate, adică rar, solitar liniștit adeseori cu traseul lui, flexibil cu mulți, rigid și neiertător doar cu cei diferiți de el și care-i călcau teritoriile și cuceririle, fie ele din carne, beton, financiare sau sentimentale. 

Știa bine că nu poate fi dresat, nu putea fi înregimentat, niciodată nu fusese prins în laț deși cochetase într-un timp cu câteva grupuri de interese, dar abandonase rapid pentru că nu se simțea în largul lui stând între gregari gălăgioși, suficienți și bolnavi de agitație și hăituială.
Acum, lup devenind, nu mai avea în fiecare zi strachina plină, așa cum obișnuia în tinerețe, dar nici lui nu-i mai ardea de vânătoare doar de dragul unui antrenament fizic. Vedea în mâncare ceva necesar pentru supraviețuire fizică și psihică, inima lui era oricum zburdalnică, dar nu mai era atras de platourile întinse și mesele regulate de care de cele mai multe ori nici nu se atingea, doar le tachina și învârtea ca la polcă pentru a le vedea pe toate părțile și a le studia aromele și reacțiile zâmbind. Dar strachina mai mult goală era compensată cu vârf și îndesat de liniștea și libertatea absolută pe care le câștigase la schimb. Toată această superbă perioadă dură vreo zece ani. Zece ani în care puștiul se tot dădea moș și mânca, exact cum face un lup veritabil, predominant mortăciuni, ”băbăciuni”, zemoase, coapte, dar care aveau o savoare aparte pe care n-o poate înțelege și aprecia decât tot un alt lup sau eventual o lupoaică. Celelalte animale strâmbă din nas la vizualizarea meniului lupului și este perfect și așa trebuie să rămână: nu e treaba oi de unde bea câinele apă. Duck my sick!

Bătrânețea chiar se apropia, lupul nostru se îndrepta cu pași rapizi de jumătatea traseului și de criza vârstei mijlocii. Somnul îi era din ce în ce mai mic, adormea greu și se trezea deseori agitat noaptea, odihna îi era dificilă, drumurile pe coclauri îi consumau majoritatea energiei. Se odihnea ceva mai bine, excelent uneori, dar foarte-foarte rar, doar pe niște dealuri verzi unde deși mânca pe sponci ziua dormea pe rupte noaptea și se simțea fericit și în rai cu micile și rarele cuceriri.

Într-o dimineață, pe când își uda florile din grădină în timp ce cafeaua proaspăt făcută se răcea, auzi un vuiet infernal. Mâna cu care se hrănea, dar și cealaltă care-l mângâia, se desprinseră de corp și se ridicară în aer la o distanță de vreo doi-trei metri. Nu înțelegea ce se întâmplă, rănile de la încheieturi îl dureau crunt, era o usturime a smulgerii a ceva ce credea că-i aparține pe veci, și deși carnea-i ardea pe tot trupul, sufletul îi era ușor. 

Acel vuiet infernal se auzise concomitent cu căderea draperiei groase și duble de pe ochi. În cădere draperia rupse credințe, preconcepții, speranțe, atașamente. Mâini nu mai avea, sprijinul interior rămăsese fragil, dar avu curajul să se privească din nou în oglindă: mânca miere și fructe mici și proaspete de pădure, renunțase la carne și la mortăciuni și la vechituri, dormea mult, n-avea coadă, își descoperise și acceptase cu un zâmbet larg blana deasă, celebra ”mesadă” în vremuri când celelalte animale năpârleau non-stop și nu mai distingeai bărbat de femeie. 
Purta și vara și iarna părul mult pe el, părea greoi și masiv la exterior, mormăia des deși era mulțumit și liniștit mereu, vulpițele îl păcăleau la fiecare pas ca în povești. Mânca uneori și pește proaspăt vânat, se mai lupta din când în când și cu imenșii câini mioritici de pe la stâne când poftea la câte o oiță, rar, dar i se mai întâmpla la răstimpuri când hălăduia pe dealuri spre munți. Cam asta era preocuparea lui principală, încercând să-și mențină suplețea, în afara exercițiilor regulate de gimnastică și a ”ooouuummm...” arhicunoscut la care aderase atras de mierea din fagurele unguresc și din ferestrele blue-ciel. 
Plimbarea pe coclauri, privitul cerului, gâzelor, pomilor, copacilor și a plantelor și odihna deasă și binefăcătoare pentru oasele lui pline de zgârieturi și blana doldora de cicatrici erau izvoarele de liniște și bucurie ale ursului nostru.

Devenise un urs fără să-și dea seama și fără să-i pese. În timp ce el se transformase din trigrișor în lup și acum în urs, mulți dintre leii și hienele din tinerețea lui ajunseseră biete ciute sau cocoși gălăgioși de curte, cei mai mulți se transformaseră în puternici și greu de răpus și înțeles bivoli și boi de tracțiune. Trăgeau la diverse căruțe sau juguri, rănile de pe gât se acoperiseră de alte răni și pielea bătătorită ca un bocanc de armată la infanterie vădea lipsa ochilor tractoarelor vii. Mulți dintre ei aveau ochii acoperiți de o peliculă albă mată: orbiseră demult și nici măcar nu știau asta.

Ursul nostru iarna hiberna la greu, vara se tolănea la Soare mormăind satisfăcut de mângâierea binefăcătoare și la desele băi pe care le făcea în diferite ligheane. Cei din jur îl evitau, majoritatea de frică, unii doar de neîncredere sau nejustificată suspiciune inițială. Cei din urmă se temeau încă de fiarele din trecut și vedeau sub privirea acum blândă ferocitatea din deceniile trecute. Nu riscau o apropiere, își făceau treaba cu el cu ochii cât cepele, el însă ajuta pe toată lumea, era un servant relaxat al celor cunoscuți și apropiați. 
Nu-l mai interesau banii, nici chestiunile materiale, nici nimic din ceea ce poți atinge cu mâna, ursul nostru era dispus să facă un bine unora ce apreciază sfatul unui moș martin trecut prin multe sau, în lipsa solicitărilor, să-și facă lui însuși viața ușoară.

Tu ce animale ai avut prin tine? Dar pe lângă tine ce sălbăticiuni te-au încercat?
Mormăim și noi azi?
Cum crezi că se simt fiarele ce ți-au dat târcoale?
Mai ai târcoale?!?
:-)







16 comentarii:

Seherezada spunea...

Ametite ?!? :)))

Gelu M. spunea...

Normal. 😂

Seherezada spunea...

Pentru stadiul tau animal viitor, poate incerci si un .. motan birmanez.
Am auzit ca o duc bine :))

Gelu M. spunea...

Crezi că-i pe alese?

Seherezada spunea...

Pai cum ?!?

Gelu M. spunea...

Nu cred. Aşa ar alege mulți să fie pisoi...

Seherezada spunea...

Pai si transformarile astea cum se fac ? By accident ?!

Gelu M. spunea...

Eu i-aş spune devenire, mai degrabă. Sau evoluție. Oricum nu se întâmplă nimic peste noapte...

Gelu M. spunea...

Mie mi s-a părut fabulos, dar din dar se face raiul, apropos de accidentul tău de mai sus și de transformările corespunzătoare necesare:

Se trezește ursul prin primăvară târziu din hibernare cu un mare chef de dodoașcă. Vede o căprioară, pune mâna pe ea și se apucă de treabă. O rezolvă rapid și o ia la pas alert prin pădurice când observă și prinde o veveriță jucăușă. O rezolvă pofticios și repejor și pe dânsa, iar când abia termină din nou o vede plimbându-se mândră pe doamna vulpe. Pofta ursului încă era nesatisfăcută complet așa că având cam aceleași intenții și cu cumătra vulpe o oprește din drum deși încercase și ea să fugă și se apucă gospodărește și cu poftă și de ea.

Cum erau ei doi în toiul acțiunii, vulpea șireată și orgolioasă îi zice discret celui din spate:

– Măi, ursuleț drăgălaș, tu știi bine că noi doi suntem prieteni vechi, n-avem secrete, așa că eu vreau să ți-o zic deschis, dar să nu te superi pe mine: o ai cam moale, păroasă și foarte pufoasă.

Ursul, mirat de franchețea vulpii posedate sălbatic, încetinește mișcările vizibil năucit, strânge ochii deranjat de remarcă, apleacă ușor bărbia în piept, se uită în jos fâstâcit și se scuză precipitat:

– Doamneeee..., am uitat să scot veverița!

Seherezada spunea...

Deh, metode anticonceptionale bio..

Gelu M. spunea...

Ecologice şi biodegradabile. 😂

Seherezada spunea...

Mda.. Dar, pana la urma, care e diferenta intre tigru si urs in materie de meniu ?

Gelu M. spunea...

Cam niciuna. 😆

Gelu M. spunea...

Mint. E o mică diferență: tigrişorul mânca zilnic fructe necoapte, halea la repezeală de fapt, când scăpa de lângă leoaică, ursul mănâncă mai rar, tot fructe, dar de pădure, şi le savurează mai lung... 😊

Seherezada spunea...

Mmmda.Vezi ca din 15 noiembrie se hiberneaza..

Gelu M. spunea...

Ăla-i post, de carne. 😂