luni, 14 decembrie 2015

Așchia neagră sare departe de trunchiul alb

M-am îndepărtat de neamurile mele demult. Nu mai aveam prea multe în comun de peste doi-trei ani de zile înainte de momentul în care am realizat că sunt îndrăgostit lulea, de fapt o iubeam nebunește, definitiv și fără leac, de o moldoveancă țigancă. Aveam până în douăzeci de ani pe atunci, dar de la acel moment am realizat clar două lucruri:

1. Nici familia mea ”albă” nu seamănă cu mine deși avem același sânge, educație primară, mentalități, obiceiuri.
2. Eu am fost, și încă sunt, oarecum diferit de majoritatea celor din neamurile mele. Oaia neagră. Nu neapărat, în sensul că nu tot timpul, în sens strict negativ, dar tot timpul altfel, în contra trendului general.

Săptămânile trecute am fost la botezul celei de-a doua fetițe, Anastasia, a surorii mele. Deși am spus că nu voi mai călca niciodată la nici un eveniment din familie sau din neam, la rugămințile Mariei Alessia, nepoata mea cea dintâi și soră mai mare a Anastasiei, a trebuit să încalc angajamentul auto-asumat.



Este interesant cum o fetiță de nici zece ani, perfect inocentă, cu argumentele ei de clasa a treia, mă poate atrage într-o discuție și mă poate face să uit promisiunea fermă făcută maică-sii și bunică-sii. Cele două femei de 33 și 60 de ani nu au reușit într-o lună, cu diverse argumente și amenințări, decât să mă facă mai stăpân și mai stabil în decizia mea de a nu mai participa niciodată la nici un eveniment din neam.
Maria, cu cuvintele și cu zâmbetul ei, m-a convins în doar trei-cinci minute de discuții.

Este evident astăzi că nu mai am nimic în comun cu neamurile mele. N-aveam mare lucru nici în trecut, când doar obiceiurile și limba difereau de majoritate, dar după ce tata s-a dus prea repede, mult prea repede, și n-am mai avut cu cine să discut și rezolv diverse neclarități şi probleme, a dispărut ca prin farmec orice legătură și din prezent. Cum nu vreau și nu aștept nimic de la ei, și cum nici ei nu au nevoie de mine, după ce mulți și-au rezolvat prin mine diverse dificultăți temporare sau probleme inerente, mai ales când nimeni altcineva nu-i mai ajuta sau băga în seamă, ruptura a fost inevitabilă și bine-venită ambelor părți.

Să stai alături de un grup cu care ai în comun doar obișnuința, fie de generații, fie de câțiva ani, este curat pierdere de vreme și uzură psihică și fizică. Să stai acolo unde nu-ți este locul, sau să rămâi acolo unde n-ai stare, este una dintre imobilizările autoimpuse cele mai nocive. Cancer curat. Bineînțeles că toate astea se vor vedea mai târziu în viață, când se vor lăsa greu în carnea, mintea și sufletul tău, dar atunci va fi prea târziu: nu vei ști nici de ce suferi și nici care este ieșirea salvatoare.

Mai sunt însă două lucruri care continuă să mă emoționeze la astfel de evenimente:

1. Comunitatea, comuniunea, afecțiunea oarecum nedisimulată a tuturor față de majoritatea, spiritul de grup, de trib, unitatea. Este un ansamblu de caracteristici care lipsește altor neamuri, unora chiar cu desăvârșire.

2. Muzica, ritmurile mai vechi. Sunt deseori mișcat până la lacrimi, pe care nu mi le vede nimeni niciodată, de niște melodii și acorduri vechi, plus unele versuri de demult care traduse în românește nu înseamnă mai nimic nimănui.

Evident că este greu să rupi lesa și să fugi de lângă ai tăi.
Este clar infernal să lași limba ta și intimitatea culturii și mediului neamurilor tale.
Logic că oprobriul public va fi vehement și privirile și gândurile acuzatoare nu vor conteni să te judece și renege.

Dar oare ce contează mai mult pentru tine: să fii liber și fericit fiind tu însuți printre alții, poate chiar străini, sau singur, inadaptat, nefericit și nepotrivit printre și înconjurat de toți ai tăi?



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.