Ziua 7/365
Omul nu moare de două ori. Dar poate trăi o a doua viață. Dacă o ucide pe prima nefastă.
Traversăm o perioadă grea. Ca și cum ai trece peste un pod deteriorat de lemn vechi și putrezit care abia se mai ține în frânghiile ultime mucegăite și ele. N-ai nici o siguranță, nici o încredere, nici o bază.
E infernal, ți-e frică - e normal, nu știi ce va urma.
Unii vor ajunge în partea cealaltă, nu știm câți, sigur nu toți. Câțiva vor aluneca prin găurile podului, unii se vor arunca peste balustradă la jumătatea drumului sau chiar spre final. Iar dintre cei teferi aparent ajunși la destinație, ce ironie, alți mulți vor fi distruși iremediabil pe interior.
În astfel de zile trebuie să faci un singur lucru:
să ții capul sus, ochii pe obiectivul cel mai mare, principalul, cel mai important, ("la drapel" - cum spunea tata) și să mergi. Să mergi zâmbitor și încrezător mai departe e un pas colosal înainte. Mai ales după ce norii negri se împrăștie și ceața neguroasă începe să se ridice.Va fi bine, excepțional de bine, dar mai întâi, o scurtă perioadă, va fi foarte rău.
Ne vedem pe malul opus, în partea cealaltă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.