Ziua 10/365
După ce s-a terminat parastasul și am dus ultimile lucruri sus la Alex, am ajuns și la mine acasă. Nu știu cum, nu-mi aduc aminte traseul. Nu am pus gram de alcool în gură, dar senzația este aceeași de pe vremuri. Miercuri seară era.
Eu bag mașina în curte de fiecare dată, fără excepție, când ajung acasă noaptea și nu mai ies cu ea a doua zi. Opresc în stradă, pun avariile un minut, deschid porțile, bag mașina înăuntru, închid porțile la loc. Totul durează maxim două minute.
Joi dimineață când mă trezesc mi s-a părut că lipsește ceva. Am început să reiau treburile suspendate în cele trei zile de înmormântare, să sun băieții să reluăm activitățile, să fac ordine prin casă, să spăl și să mă spăl, să duc costumul la curățătorie, pantofii erau plini de noroi, să mă repun pe șine.
La un moment dat iau cheia de la mașină, n-aveam chef de cal, încă eram rupt de oboseală și ușor amețit și neclar, și dau să plec cu mașina la treburi. Mă mir puțin că nu era în curte. Ies pe poartă, dau să deschid ușile, nu se deschid din telecomandă. Ciudat. Soarele bătea puternic, mă orbea. Vecinul, chiriaș, chiar îmi spune că vorbea cu fi-su și-i spunea că ceva s-a întâmplat cu Gelu de a lăsat mașina așa, niciodată nu a mai văzut asta.
Niciodată să nu spui niciodată. Să-ți păstrezi limpezimea și claritatea până la capăt în momentele grele este o mare realizare și forță. Eu am capotat chiar la final, ca știi-tu-cine...
Mașina era în stradă, parcată deampulea, cu roțile bracate, pe avariile care nu mai funcționau după o noapte întreagă de lucru. Am uitat pur-și-simplu de ea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.