Ziua 85/365, anul 1/2.
Când eram în armată curățam deseori armele. Ne puneau comandanții să le desfacem bucăți și să le ștergem cu o cârpă și cu un ulei special foarte fin.
De cele mai multe ori nu prea aveam ulei, dar aveam scârba aia de cârpă uleioasă deja care se dădea de la unul la altul. De fapt erau mai multe cârpe care treceau din mână în mână până luceau puștile și pistoalele.
Luam cârpa, ștergeam arma, dădeam mai departe cârpa la următorul coleg. Ne făceam treburile toți. Aveam armele bine curățate și puse înapoi în rastele, disciplinat, fiecare la locul ei. Cârpele erau ale companiei și rezolvau lejer problemele curățeniei armamentului întregii cazărmi.
N-am auzit pe nimeni niciodată din cazarmă, nici un soldat, nici un ofițer, exclus ofițerii superiori, comandanții, ei nici nu se ating de armament, să spună sau să gândească așa:
”Am să iau cârpă asta acasă, face o treabă bună, am să o fac cârpa mea personală de pantofi sau am să șterg geamul cu ea sau am să șterg masa după micul dejun. Am să mă șterg și la gură după ce mănânc ceva bun chiar...”
Nu, nimeni nu ia cârpa aceea nicăieri din unitatea militară după ce au folosit-o mai mulți sau toți.
Această postare nu este despre arme, nici despre spiritul cazon, nici despre disciplină. Nu este nici măcar despre cârpe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.