5 motive să regândești necesitățile tale

Regândirea necesităților este importantă la începutul unei vieţi mai simple și mai relaxate pentru că:

 1. te scapă de frustrare, dacă e cazul. Romanii sunt frustraţi, se simt așa, pentru că îşi doresc mereu mai mult, mult mai mult decât au nevoie și prea mult față de cât pot avea sau îşi permit sa aibă la momentul prezent. Frustrarea vine din comparațiile pe care le facem cu ceea ce posedă alţii (teribilă greșeală!), din pizmuirea și invidierea celorlalți privitor la reuşitele materiale, financiare, imobiliare, profesionale, ostentative și găunoase. Majoritatea. Și din aşteptările prea mari, peste nevoile personale, peste necesităţi și chiar posibilități.

2. te îndepărtează de sărăcie. Atunci când vei înţelege că îți este suficient și “mai puțin”, vei realiza că, de fapt, ai mai mult. Adică eşti mai bogat decât îţi închipuiai înainte să devii minimalist și să începi să încetinești.

Tinerețe fără bătrânețe

Este ciudat, și dureros totodată, cum tinerii din ziua de ani nu se gândesc deloc la bătrânețe. Parcă le-ar fi luat cineva mințile. Dar dacă cineva le-a luat mințile, poate că vrea să-i "piardă" - "Quod Jupiter perdere vult, demenat prius" spuneau latinii. Ei, tinerii din ziua de azi, cred că vor fi așa o veșnicie și nu se protejează de nici o culoare în privința viitorului.

Nu-și fac griji nici pentru sănătatea lor pe care și-o consumă la birou și prin cluburi de noapte, dar eu recunosc că am făcut aproximativ aceeași greșeală. 

Agresivitate și grabă, inutile

Agresivitatea cruntă care sălășluiește în mulți dintre noi este un bun exemplu că minimalismul este oportun și necesar a fi adoptat, sau măcar studiat, în România. 

Această agresivitate este latentă, greu observabilă, invizibilă chiar, uneori, dar erupe constant la cea mai mică stare conflictuală. Dovezi sunt scenele zilnice de box thailandez și muai-thai care se întâmplă în trafic și în intersecții între masculii români, dar s-au văzut și destule românce aprige și nu numai..., care își dispută un centimetru de asfalt, sau o prioritate, sau o secundă câștigată în aglomeratele șosele și drumuri românești. 

De aici putem să tragem două concluzii:

Îndrăzneală sau tupeu?

În liceu, în facultate și la mai toate joburile mele am fost deseori mirat de cum pot unii oameni, relativ civilizați și parțial școliți (dar evident needucați), să facă o confuzie atât de importantă. Prieteni și rude erau deseori în această neplăcută situație. Eu am fost , de multe ori - până când mama într-o zi cu soare m-a urecheat, zdravăn, tupeist crezând că sunt doar îndrăzneț. Îmi aduc aminte că existau chiar și ore de dirigenție la care doamna T. și ulterior doamna V. ne ținea excelente prelegeri de bună-conduită. Probabil că nimeni nu s-a mai oprit, o secundă măcar, să studieze puțin problema sau n-a avut o mamă ca a mea (evident, mama e numai una... :-) ). 

Indiferența șade bine bătrâneții

Știu că tu ești tânăr(ă), acum când mă citești, dar timpul trece repede. Foarte repede. Iar dacă nu mai ești așa de tânăr, ca bărbat - femeile sunt și vor rămâne mereu tinere și frumoase, poate crezi că te-ar putea interesa vorbele de mai jos ale lui Cioran. 
Știu, sunt doar niște vorbe, dar dacă reușești măcar un minut să te desprinzi de tine și să te uiți la activitățile și acțiunile tale zilnice, s-ar putea să le găsești interesante sau chiar utile. Pe unele. Puține.

Mie mi-au folosit. Și-ți dau și un exemplu. După ce le-am citit, a doua oară – că prima oară m-am făcut că nu înțeleg, am renunțat să mai mănânc fum prin cluburi. Asta se întâmpla cu mulți-mulți ani în urmă. Când eram și eu tânăr ca tine: 

”Indiferența șade bine bătrâneții. Mă gândesc la X, octogenar, care se agită cu privire la te miri ce. Se spune că e "viu", când de fapt nu e decât ridicol și lamentabil. La nici o vârstă nu trebuie să te intereseze totul. Excesul de curiozitate e semn de frivolitate și infantilism. A gândi este a refuza, a elimina, a selecționa. Disponibilitatea excesivă suprimă selecția; pentru ea totul e important, ceea ce revine la a pune pe același plan catastrofa și fleacul.” - Cioran, Cahiers 1957-1972, Gallimard 1997, p. 496