sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Solitudine dorită în ascuns

Solitudinea este un ingredient valoros, rar, necesar debutului unei vieți simple și (mai) liniștite. Chiar și în doze mici, sau foarte mici, dar repetate, constante. Dar din proprie inițiativă, nu forțat(ă). Cred că atunci când vei savura pe deplin plăcerea solitudinii, nu a singurătății, abia atunci vei putea să apreciezi partenerul, grupul sau familia la adevărata lor valoare.

Zilele trecute, în cadrul unui fost proiect personal, extrem de apropiat suflețelului meu, am cunoscut o femeie tânără, undeva la 28-30 de ani, nu neapărat frumoasă, dar atrăgătoare, dezghețată, educată. Dezinhibată chiar, am auzit-o folosind expresii pe care nu le așteptam din gurița ei. Dar per ansamblu finuță, cu ”perdea”, nu ostentativă. Doar știi că nu-mi place ostentativ.11. La vedere plăcere, ostentație în dizgrație. Ne întâlneam prima oară face-to-face, deși eram deja prieteni pe Fb de mai demult, la un restaurant în Regie. Domnișoara G., să-i zicem așa - conspirativ, avea acea agitație interioară, acea neliniște inexplicabilă, datorată unei deficiențe sau unor lipsuri. De timp, sigur, dar și de liniște și poate și de ceva afecțiune, din aia adevărată, chimică, destul de probabil.
Ea este totuși într-o relație cu un tip ce locuiește în altă localitate, sau altă țară - n-am înțeles prea bine, și se văd rar. Muncește mult, e genul workăholic by pleasure, și este implicată într-o grămadă de proiecte sociale, culturale și sportive. De dimineața până seara este în continuă mișcare. Se întâlnește zilnic cu extrem de multe persoane. Este foarte sociabilă, pare a fi gregară și că-i place asta. În puținul timp liber merge în cluburi, iarna la schi peste tot prin Europa și probabil vara la mare. Fugitiv la toate, fără tihnă, fără relaxare. Doar bifare și alergare continuă. Seara ajunge acasă mereu târziu de la muncă și are, probabil, timp doar cât să se spele și să mănânce puțin înainte de a cădea lată de oboseală. 
A doua zi trebuie să ia calvarul de la început. Și așa zilnic. Lună de lună, an după an. Mereu cu zâmbetul pe buze, întotdeauna afișând o mină mulțumită de ea și viața ei.

Totuși, ce m-a frapat, în tot tumultul ei lucrativ auto-asumat disciplinat, probabil și din vreo necesitate financiară, de verificat!, a fost o replică dată la finalul povestirii unei aniversări a unei amice unde luase parte ea și unde observase mirată, ușor afectată, că toate prietenele ei, deși majoritatea mai tinere ca ea, aveau totuși toate copii. Ea rămăsese cumva ”ultima”. 
Simțea o presiune, o corvoadă cum o însoțește și hăituiește. Ar fi vrut să ”bifeze” și acest capitol, copiii, ca să scape de presiunea socială și familială. Dar n-avea timp, n-avea cu cine, n-avea ... de ce. Nu era mulțumită să facă pasul ăsta pur și simplu. Ceva lipsea.
Prietena ei cea mai bună, cu care eram la masă la restaurantul cu pricina împreună toți trei, avea deja doi copii și-i spune blând: 

”Dacă ai fi avut copii, n-ai mai fi putut merge prin cluburi, pe la schi pe peste tot prin Europa și să iei parte la toate concursurile de dans și sport la care participi sau pe care le organizezi. Bucură-te de aceste momente de libertate fără copii.”

Răspunsul lui G., aprobator, care m-a mirat și bucurat în același timp, a venit năucitor - pentru mine:

”Cel mai fericită sunt în zilele când ajung acasă, închid telefonul, televizorul, tot. Și mă bucur să stau în liniște singură cu cărțile mele. Abia atunci sunt mulțumită.” 

M-a șocat. 
Cine ar fi crezut că toată viața ei de fațadă, agitată, hăituită, gregară și aglomerată este doar ... de fațadă. Ea în interior vrea altceva. 
Și că, de fapt, ea tânjește disperată după liniște și solitudine. 
Cine ar fi crezut?

Ador genul ăsta de oameni. Rari, dar buni... Chiar puțin (ne)buni.


Niciun comentariu: