marți, 25 noiembrie 2014

Căsătorie - de ce?

Nu cred în căsătorie.
Cred însă în iubire. Sau dragoste. Sau afecțiune necondiționată. Simplu. Scurt. Iubire din aia adevărată. Cu chimie. Cu acel misterios și rar ”vino-ncoa” reciproc. Fără prea multe cuvinte, dar cu multe fapte. Fapte prin care să evoluăm şi să ne dezvoltăm amândoi. Să creştem împreună. Prin evenimente, gesturi şi situaţii nespuse, necomunicate, neexplicate, dar doar perfect subînțelese de către celălalt.

Nu cred în hârtii şi nici în promisiuni eterne. Nu ştiu ce voi face sau ce se va întâmpla mâine, dar să promit cuiva ceva "până când moartea ne va despărţi..." ar fi un risc imens, foarte probabil o minciună din capul locului. Cum să fac asta? E incorect, imprevizibil, iraţional. Ar fi o naivitate dacă nu ar fi o mare înşelătorie.

Lunile trecute o prietenă virtuală, pentru că eu consider ca prieteni ai mei pe cei ce scriu cu mine pe Fb sau aici pe blog, mi-a adus aminte de Stephanie Coontz și a ei carte celebră cu teoria aferentă despre mariaj. Teorie și idei pe care le-am agreat și îmbrățișat și eu de acum vreo două decenii. Două decenii, nu doi ani, dar având alte surse de inspirație. Prietena mea a comentat excelent la un articol despre
nunta în Ro în care eu mi-am prezentat punctul de vedere cu privire la această gaură neagră.

În țări civilizate precum Suedia, Belgia, Olanda și altele, rata căsătoriilor abia dacă ajunge la 17-20%. Atât. Restul trăiesc în concubinaj. Și sunt fericiți. Statisticile și realitatea cotidiană arată că un suedez, un belgian sau un olandez este mult-mult mai fericit decât un român cu rata căsătoriilor pe la 60-70%. Dar și cu procentul divorțurilor de aproape cincizeci sau peste.

Nu cred în acte la Primărie, hârtia se rupe foarte ușor. Promisiunea mai greu. Ar trebui să-ți rupi și o parte din suflet, chiar din caracter, dacă faci asta. De aceea prefer promisiunea în fața hârtiei. Și apreciez mai mult o simplă strângere de mână, sau la piept, o bătaie de palmă (pe vremuri ele reprezentau mai mult ca orice contract scris), cu acordul verbal și înțelegerea reciprocă de a rămâne împreună doar atâta timp cât reușim să ne aducem ușor fericire unul altuia. Atât.

Nu cred în instituția căsătoriei. Rata imensă și în creștere a divorțurilor în Ro îmi întărește convingerea an de an. Nefericirea imensă aferentă mă face și mai clar că acestă formă de parteneriat este cumva depășită. Realitatea din jurul meu confirmă, cu vârf și îndesat, statisticile oficiale. Nu cred în nași, în ”părinții spirituali” desemnați prin examen financiar sau relațional sau de bonitate asemenea. Nu cred ”în casă de piatră”. Am văzut prea multe fortărețe mărețe prăbușindu-se la primul vânticel mai cald și mai tare plecat dintr-un decolteu sau dintr-o cheie de BMW (na! că am făcut și poezie).



Cred însă în prieteni ce înlesnesc o întâlnire a două suflete pribege, care se caută unul pe celălalt, dar nu găsesc cărarea comună. Cred apoi tot în acei prieteni care ajută noul cuplu să depășească ușor și rapid zona dificilă de debut a oricărei relații. Cred în aceeași prieteni cu care poți petrece, rar, dar bine, timp de calitate în 4 atunci când cuplul ”s-a sudat”. Acești prieteni pot fi considerați cu adevărat ”nași”. Pentru că sunt upaguru. Facilitatori. Dar nu trebuie băgați, forțați, la cheltuieli stupide de reprezentare și fală.

Nu cred în tata-socru și nici în mama-soacră. Cred în părinți cu creier, pe care-l și folosesc, des, și care-și iubesc cu adevărat copiii făcând pentru ei ceea ce le aduce acestora zâmbete astăzi, dar și pe termen lung. Nu doar acum și mâine. 

Taică-miu spunea demult că, în general, căsătoria este o loterie. Poți nimeri bine, dar poți ajunge și rău sau în nefericire. Util ar fi de căutat să eliminăm cât mai mult variabilele necunoscute sau incontrolabile. Cam asta fac unele familii din multe etnii prin aranjamentele sau ”pregătirile” și verificările premergătoare ”cunoașterii” copiilor ce se vor căsători ulterior la propunerea și înțelegerea părinților. Unii dintre acești copii își văd și cunosc partenerul sau partenera fix în ziua nunții. Da, este o realitate, nu-i poveste. Se întâmplă, cumva modernizat și adaptat vitezei generale, chiar și în zilele noastre. E o încercare de a păcăli soarta. Unora, multora, ajutați și de educația rigidă specifică și de rușinea ce planează permanent asupra lor în caz de eșec, le reușește.
Cred în părinții care-și îndrumă copiii către relații cu ”suflete pereche”, chiar dacă nu unice, nu către ”parteneri de viață”. Mie ”partener” îmi tot sună a colaborare, a afacere. Ceva mercantil, calculat, pus în balanță, chibzuit, pregătit, aranjat. Cum sunt multe relații pe aici. Mult prea multe. Iar finalul lor apare, așa cum știm, imediat în primii ani de coabitare.

Cred cu tărie, nu alcoolică, și nici din aia de-a harvardezei cu MTO, în:

- o bună comunicare verbală și, mai ales, non-verbală între iubiți. Ba cred că a doua este mai importantă. Ăăăăăă..... Da. Rectific. Prima chiar poate să lipsească când dragostea este puternică. E ca wireless-ul. Când semnalul e excelent n-ai nevoie de cablu sau țeavă. Totul se transmite prin aer, nevăzut...
- persoane ajunse la un moment dat pe un anumit nivel de conștiință și care întâlnesc un suflet cu care rezonează. Folosind aceeași ”frecvență”. Chiar dacă temporar. Pentru că undele se aliniază la un moment dat, într-o conjunctură specială și fiecare face ce vrea cu sincronicitatea aceea.
- necesitatea și chiar oportunitatea ajutorului reciproc în anumite stadii de dezvoltare din viață. Într-un fel poți ajuta pe cineva cu care ești coleg de liceu, sau facultate, și altfel poți acorda un sprijin, un sfat, o recomandare cuiva când tu ai terminat de câțiva ani studiile aprofundate iar acea persoană buchisește silitor pe băncile facultății de profil. Iar acest ajutor, neprovocat sau nesolicitat ostentativ, chiar oferit inconștient sau involuntar, să constituie pretext sau cale de apropiere a celor doi.
- freamătul ușor dureros, dar extrem de plăcut, în așteptarea de peste zi a revederii de seară a suflețelului tău.

A iubitului sau a iubitei, nu a ”soțului” sau ”soției” sau a ”nevestei”. Care pot fi, totuși, una și aceeași persoană.

Ca să n-o mai frecăm aiurea, voi fi scurt:
Soarta ta eşti tu!





7 comentarii:

Rodica Iordache spunea...

Daca nu ti-as fi vazut poza.as fi pariat ca esti femeie!Atat de misto scrii!

Gelu M. spunea...

😂 ...mulțumesc!

Seherezada spunea...

Nu prea inteleg ce sugereaza poza de mai sus de la "engaged". E de bine sau de rau ?!

Gelu M. spunea...

Tu ce crezi?

Gelu M. spunea...

Te rog, nu mai lăsa spațiu înaintea unui semn de punctuație. E ok?

Seherezada spunea...

Cred ca exista foarte mult "relativ" si in poze si in termenii mai sus.

Gelu M. spunea...

Iarna nu-i ca vara.
Să fie bine, să nu fie rău. Da!
Einsteine, mare ți-e grădina...