Din copilărie până pe la vreo optsprezece-nouăsprezece ani am jucat fotbal de performanță. Am fost junior la unul dintre cele mai mari cluburi din capitală, unii ar spune chiar cel mai mare!..., iar în ultimii doi ani mi-am rupt genunchii și gleznele în eșaloanele doi și trei. Se juca un fotbal extrem de dur atunci la acel nivel, iar genunchiul stâng a zis pas în toamna în care abia împlinisem douăzeci de ani. (Probabil că și ”materialul” era de slabă calitate, atât taică-miu, unchi-miu, dar și bunică-miu, au avut probleme mari cu genunchii.) Genunchiul se făcuse cât o varză sau cât un pepene mai mic. Sună ireal, dar atât de mare era, nu puteam îmbrăca nici
un pantalon de stradă. Nu trecea nici unul de genunchiul imens. Mergeam doar în șort la recuperare zilnic.
Eu n-am fost foarte talentat la fotbal. Mi-am făcut treaba foarte bine pe postul meu, excelent de cele mai multe ori, dar doar atât. Erau alții care sclipeau. Aveau reușite de excepție fără nici un efort vizibil. Totul era ușor pentru ei, execuțiile de finețe le ieșeau din doar două încercări. Unora chiar din prima. Erau talentați, mie îmi trebuiau ore sau zile de antrenament ca să reușesc lejer același lucru. Eu trebuia să am grija de odihnă și de forma sportivă mereu, în timp ce ei, cei talentați, veneau de multe ori direct de la petreceri de noapte și jucau extraordinar. Unii dintre ei au ajuns în divizia A, liga întâi, dar restul, 99% s-au pierdut imediat după terminarea junioratului sau în maxim doi-trei ani de seniorat pe la echipe obscure.
Ce păcat! Unora le-ar fi prins bine un impresar care să le ghideze și îmbunătățească parcursul profesional.
Am lucrat în companii private românești. Aici făceai de toate, puteai să înveți în șase-douăsprezece luni mai multe chestii decât te-ar fi învățat trei facultăți puse una peste alta. Pentru că erai trecut prin aproape toate compartimentele și departamentele firmei și învățai câte ceva, bineînțeles dacă te interesa asta, de la fiecare. Am cunoscut colegi care aveau reale calități profesionale, fuseseră printre primii în facultățile lor - bursieri mulți, dar care nu se acomodau cu multi-taskingul și nici cu multi-rol-ul. Ei ar fi vrut, și s-ar fi simțit mai relaxați și mai mulțumiți, să fie puși să facă doar un singur lucru și să fie lăsați în pace. Roboței veseli. Pe aceștia, marea lor majoritate, i-am văzut pierzându-se prin corporații, în cel mai bun caz, devenind niște roboței anoști, deprimanți și deprimați.
Completez, la sugestia Roxanei: "Tehnica de gestionare a timpului și a atenției tip multitasking nu reprezintă un progres civilizator. Multitasking-ul nu este o facultate pe care ar avea-o doar omul trăitor în societatea muncii și a informației din modernitatea târzie. E vorba mai degrabă de un regres. Multitasking-ul este foarte răspândit tocmai la animalele aflate în domenii de vânătoare neprotejate. Este o tehnică de distribuire a atenției, indispensabilă supraviețuirii în sălbăticie." - Byung-Chul Han, Agonia erosului și alte eseuri :D
Ce păcat! Unora le-ar fi prins bine un impresar care să le ghideze și îmbunătățească parcursul profesional.
Am fost angajat într-o mare corporație. Un fost bun prieten m-a recomandat șefului lui care m-a chemat la un interviu. Imediat după discuție, a doua zi, m-au chemat și cei de la resurse umane. Era miercuri. Am stat și pe acolo câteva zeci de minute, poate vreo două ore - mi s-a promis că până vineri îmi dau un răspuns. Am fost acceptat joi, mi s-a înmânat o ofertă scrisă - pe care am acceptat-o pe loc, iar luni eram așteptat la noul loc de muncă. A fost o perioadă frumușică, dar mult mai puțin interesantă decât oricare altă perioadă a vieții mele. A fost mai anostă și decât armata... ;-)
În corporație cuvântul de ordine este ”regulamentul”. Fix ca în armată. Nu poți depăși litera regulilor impuse de board nici cu un milimetru. Dacă te-ai abătut cu un mm, încercând să îmbunătățești ritmul sau productivitatea, și ai fost și prins - ești mâncat! Vei fi pedepsit că vrei tu să te dai deștept și că nesocotești studiile și normele unora din conducere. Câți bani nu s-au pierdut în sistemul bancar în perioada 2008-2013, ca să dau doar un mic exemplu, unele bănci mai pierd masiv și astăzi, pentru că au fost ignorate mesajele de alarmă ale unor tineri cu adevărat deștepți de la direcția Risc. Dar puțini directori sau președinți și vice-președinți de bancă realizează imensele greșeli stupide făcute pentru că ei oricum își recuperează pagubele produse din incompetență și neprofesionalism prin spolierea deștepților de clienți buni-platnici. Legea e de partea lor. Dar asta este o altă poveste la care voi reveni curând.
Revin la colegii din corporație: am întâlnit mulți profesioniști adevărați, şi valoroşi, ca aceia care mi-au spus încă din 2007, septembrie-octombrie, că va veni tăvălugul și în Europa și ulterior și în Ro (îmi aduc aminte acum de un orb de premier, care în nesimțirea lui - bine tolerată de popor, chiar și astăzi, era și ironic cu românii, și-i trimitea să-și cumpere case la discount din SUA unde tocmai se prăbușise piața imobiliară...), dar care nu au avut curaj să pornească nimic pe cont propriu sau să-și exercite intuițiile și creierele-brici pentru ei și în favoarea lor. Majoritatea a preferat locul călduț din corporație, n-au fost nici măcar recompensați pentru avertismentele pertinente pe care le-au lansat și care ar fi putut salva multe milioane de euro băncilor respective, ba chiar Florin a fost mazilit și dat afară și dat de exemplu pentru cei care mai îndrăznesc vreodată să ridice ochii din calculator neîntrebați.
Ce păcat! Unora le-ar fi prins bine un impresar care să le ghideze și îmbunătățească parcursul profesional.
De câțiva ani de zile scriu pe bloguri. E adevărat, din ce în ce mai rar și mai puțin. Pe blogurile mele sau pe ale altora. De vreo trei ani am blogul meu, mnmlistro.blogspot.com, și am tot scris diverse pe care le consideram utile și altora. Am scris, am mai și șters, am șters ani întregi de texte din trecut, dar sunt liniștit cu nivelul meu de scrijelitor şi cu ritmul ăsta. Fac asta de plăcere, când am putere și timp, n-am pretenții de mărire. Au existat câteva persoane care mi-au propus diverse forme de colaborare pe online, dar și la radio sau televiziuni mai mici și cvasi-necunoscute. Unii, editori fiind - am înțeles eu, m-au îndrumat și încurajat să scriu o carte, cică aș avea ceva talent. Pffff... am râs cu poftă, măgulit fiind. Pe toți i-am refuzat elegant, fără explicații suplimentare. Am detaliat doar lui I., de ce nu vreau să ies în față și să trec în altă ligă. Ceilalți nu au mai dat nici un semn de viață după refuzul meu inițial și pentru asta le mulțumesc aici și acum, iarăși.
În ultimii ani, prin natura noii ”meserii” de scrijelitor, am cunoscut mai mulți poeți și scriitori. Inițial virtual, apoi și în realitate. La lansări de carte sau diverse alte manifestări sau acțiuni conexe. Unele fără legătură cu scrisul. Am cunoscut scriitori, sau mai bine zis scriitoare de carte, unele au publicat chiar două sau trei deja, care sunt extrem de plăcute și în scris, dar și în realitate. Acestea, care deja au publicat, având sau nu valoare, nu știu și nici nu vreau să mă pronunț doar pe baza idiosincraziilor mele, sunt bine, sănătoase și pline de bani pentru că sunt publicate, bine marketizate, citite și vândute foarte bine. Rafturile magazinelor de profil se golesc foarte repede de cărțile vedetelor, se pare că totuși se citește în Ro. În general cam toate sunt prietene între ele, cumva, nu-și ”scot ochii” una alteia decât foarte rar. Și atunci când o fac este tot doar un instrument de marketing pe care ele îl folosesc cu succes. Nimeni nu-și dă seama de regie, chiar dacă de cele mai multe ori ciorovăiala lor e ostentativă și bate la ochi.
Dar am cunoscut, și scriitori, poeți și scriitoare, culmea!, foarte valoroşi - lucru confirmat de profesioniști ai branșei, dar și de scriitori sau critici cu ”ochi” versați ce recunosc valoarea, chiar dacă ea este concurentă. Dar aceștia, scriitorii și scriitoarele fără notorietate, care deși scriu foarte bine, nu reușesc să publice nici o carte. Pauperitatea este omniprezentă în viețile acestora din urmă, austeritatea devenind o fantoşă cu care se joacă zi de zi în opera lor şi cu care se mândresc. Iar mulți și multe rămân și mor în anonimat, deși valoarea nu le lipsește. Dimpotrivă.
Ce păcat! Unora le-ar fi prins bine un impresar care să le ghideze și îmbunătățească parcursul profesional.
un pantalon de stradă. Nu trecea nici unul de genunchiul imens. Mergeam doar în șort la recuperare zilnic.
Eu n-am fost foarte talentat la fotbal. Mi-am făcut treaba foarte bine pe postul meu, excelent de cele mai multe ori, dar doar atât. Erau alții care sclipeau. Aveau reușite de excepție fără nici un efort vizibil. Totul era ușor pentru ei, execuțiile de finețe le ieșeau din doar două încercări. Unora chiar din prima. Erau talentați, mie îmi trebuiau ore sau zile de antrenament ca să reușesc lejer același lucru. Eu trebuia să am grija de odihnă și de forma sportivă mereu, în timp ce ei, cei talentați, veneau de multe ori direct de la petreceri de noapte și jucau extraordinar. Unii dintre ei au ajuns în divizia A, liga întâi, dar restul, 99% s-au pierdut imediat după terminarea junioratului sau în maxim doi-trei ani de seniorat pe la echipe obscure.
Ce păcat! Unora le-ar fi prins bine un impresar care să le ghideze și îmbunătățească parcursul profesional.
Am lucrat în companii private românești. Aici făceai de toate, puteai să înveți în șase-douăsprezece luni mai multe chestii decât te-ar fi învățat trei facultăți puse una peste alta. Pentru că erai trecut prin aproape toate compartimentele și departamentele firmei și învățai câte ceva, bineînțeles dacă te interesa asta, de la fiecare. Am cunoscut colegi care aveau reale calități profesionale, fuseseră printre primii în facultățile lor - bursieri mulți, dar care nu se acomodau cu multi-taskingul și nici cu multi-rol-ul. Ei ar fi vrut, și s-ar fi simțit mai relaxați și mai mulțumiți, să fie puși să facă doar un singur lucru și să fie lăsați în pace. Roboței veseli. Pe aceștia, marea lor majoritate, i-am văzut pierzându-se prin corporații, în cel mai bun caz, devenind niște roboței anoști, deprimanți și deprimați.
Completez, la sugestia Roxanei: "Tehnica de gestionare a timpului și a atenției tip multitasking nu reprezintă un progres civilizator. Multitasking-ul nu este o facultate pe care ar avea-o doar omul trăitor în societatea muncii și a informației din modernitatea târzie. E vorba mai degrabă de un regres. Multitasking-ul este foarte răspândit tocmai la animalele aflate în domenii de vânătoare neprotejate. Este o tehnică de distribuire a atenției, indispensabilă supraviețuirii în sălbăticie." - Byung-Chul Han, Agonia erosului și alte eseuri :D
Ce păcat! Unora le-ar fi prins bine un impresar care să le ghideze și îmbunătățească parcursul profesional.
Am fost angajat într-o mare corporație. Un fost bun prieten m-a recomandat șefului lui care m-a chemat la un interviu. Imediat după discuție, a doua zi, m-au chemat și cei de la resurse umane. Era miercuri. Am stat și pe acolo câteva zeci de minute, poate vreo două ore - mi s-a promis că până vineri îmi dau un răspuns. Am fost acceptat joi, mi s-a înmânat o ofertă scrisă - pe care am acceptat-o pe loc, iar luni eram așteptat la noul loc de muncă. A fost o perioadă frumușică, dar mult mai puțin interesantă decât oricare altă perioadă a vieții mele. A fost mai anostă și decât armata... ;-)
În corporație cuvântul de ordine este ”regulamentul”. Fix ca în armată. Nu poți depăși litera regulilor impuse de board nici cu un milimetru. Dacă te-ai abătut cu un mm, încercând să îmbunătățești ritmul sau productivitatea, și ai fost și prins - ești mâncat! Vei fi pedepsit că vrei tu să te dai deștept și că nesocotești studiile și normele unora din conducere. Câți bani nu s-au pierdut în sistemul bancar în perioada 2008-2013, ca să dau doar un mic exemplu, unele bănci mai pierd masiv și astăzi, pentru că au fost ignorate mesajele de alarmă ale unor tineri cu adevărat deștepți de la direcția Risc. Dar puțini directori sau președinți și vice-președinți de bancă realizează imensele greșeli stupide făcute pentru că ei oricum își recuperează pagubele produse din incompetență și neprofesionalism prin spolierea deștepților de clienți buni-platnici. Legea e de partea lor. Dar asta este o altă poveste la care voi reveni curând.
Revin la colegii din corporație: am întâlnit mulți profesioniști adevărați, şi valoroşi, ca aceia care mi-au spus încă din 2007, septembrie-octombrie, că va veni tăvălugul și în Europa și ulterior și în Ro (îmi aduc aminte acum de un orb de premier, care în nesimțirea lui - bine tolerată de popor, chiar și astăzi, era și ironic cu românii, și-i trimitea să-și cumpere case la discount din SUA unde tocmai se prăbușise piața imobiliară...), dar care nu au avut curaj să pornească nimic pe cont propriu sau să-și exercite intuițiile și creierele-brici pentru ei și în favoarea lor. Majoritatea a preferat locul călduț din corporație, n-au fost nici măcar recompensați pentru avertismentele pertinente pe care le-au lansat și care ar fi putut salva multe milioane de euro băncilor respective, ba chiar Florin a fost mazilit și dat afară și dat de exemplu pentru cei care mai îndrăznesc vreodată să ridice ochii din calculator neîntrebați.
Ce păcat! Unora le-ar fi prins bine un impresar care să le ghideze și îmbunătățească parcursul profesional.
De câțiva ani de zile scriu pe bloguri. E adevărat, din ce în ce mai rar și mai puțin. Pe blogurile mele sau pe ale altora. De vreo trei ani am blogul meu, mnmlistro.blogspot.com, și am tot scris diverse pe care le consideram utile și altora. Am scris, am mai și șters, am șters ani întregi de texte din trecut, dar sunt liniștit cu nivelul meu de scrijelitor şi cu ritmul ăsta. Fac asta de plăcere, când am putere și timp, n-am pretenții de mărire. Au existat câteva persoane care mi-au propus diverse forme de colaborare pe online, dar și la radio sau televiziuni mai mici și cvasi-necunoscute. Unii, editori fiind - am înțeles eu, m-au îndrumat și încurajat să scriu o carte, cică aș avea ceva talent. Pffff... am râs cu poftă, măgulit fiind. Pe toți i-am refuzat elegant, fără explicații suplimentare. Am detaliat doar lui I., de ce nu vreau să ies în față și să trec în altă ligă. Ceilalți nu au mai dat nici un semn de viață după refuzul meu inițial și pentru asta le mulțumesc aici și acum, iarăși.
În ultimii ani, prin natura noii ”meserii” de scrijelitor, am cunoscut mai mulți poeți și scriitori. Inițial virtual, apoi și în realitate. La lansări de carte sau diverse alte manifestări sau acțiuni conexe. Unele fără legătură cu scrisul. Am cunoscut scriitori, sau mai bine zis scriitoare de carte, unele au publicat chiar două sau trei deja, care sunt extrem de plăcute și în scris, dar și în realitate. Acestea, care deja au publicat, având sau nu valoare, nu știu și nici nu vreau să mă pronunț doar pe baza idiosincraziilor mele, sunt bine, sănătoase și pline de bani pentru că sunt publicate, bine marketizate, citite și vândute foarte bine. Rafturile magazinelor de profil se golesc foarte repede de cărțile vedetelor, se pare că totuși se citește în Ro. În general cam toate sunt prietene între ele, cumva, nu-și ”scot ochii” una alteia decât foarte rar. Și atunci când o fac este tot doar un instrument de marketing pe care ele îl folosesc cu succes. Nimeni nu-și dă seama de regie, chiar dacă de cele mai multe ori ciorovăiala lor e ostentativă și bate la ochi.
Dar am cunoscut, și scriitori, poeți și scriitoare, culmea!, foarte valoroşi - lucru confirmat de profesioniști ai branșei, dar și de scriitori sau critici cu ”ochi” versați ce recunosc valoarea, chiar dacă ea este concurentă. Dar aceștia, scriitorii și scriitoarele fără notorietate, care deși scriu foarte bine, nu reușesc să publice nici o carte. Pauperitatea este omniprezentă în viețile acestora din urmă, austeritatea devenind o fantoşă cu care se joacă zi de zi în opera lor şi cu care se mândresc. Iar mulți și multe rămân și mor în anonimat, deși valoarea nu le lipsește. Dimpotrivă.
Ce păcat! Unora le-ar fi prins bine un impresar care să le ghideze și îmbunătățească parcursul profesional.
Ce frumos. .
RăspundețiȘtergere