Nu te-am blocat ca să te țin departe pe tine, ci ca să mă protejez pe mine. Doar ştii că sunt hipersensibil, borderline, şi n-ai fi putut să mă tratezi o perioadă sau toată viața. Cunosc, am mai auzit asta de câteva ori.
Nu ți-am mai scris pentru că știu că orice aș așterne pe hârtie, tu tot ce vrei tu citești. Dacă vrei să lămurim ceva dă-mi un telefon. Două. Trei. Caută-mă și vorbește-mi. Întreabă-mă, verifică, ascultă-mă, cântărește. Știu, e greu. Și n-are rost. Cunosc, am mai auzit asta de câteva ori.
Ți-am dat dreptate în ultimele două-trei mesaje, nu pentru că aveai, pentru că n-aveai absolut deloc, ci pentru că ruptura ta unilaterală a fost atât de bruscă încât n-am mai ştiut exact dacă s-a prăbuşit cerul pe mine, dacă am căzut cu liftul douăzeci de etaje, sau mi-am pierdut mințile pur şi simplu. Sunt nebun, nu? Da, ai dreptate. Am mai auzit asta de câteva ori.
Am visat atât de frumos luni de zile, credeam din nou în zâne bune, încât smucitura din acea dimineață, cu stupidele rochițe, m-a scufundat într-un coşmar din care nu am reuşit nici acum să ies. Și nici nu vreau. Aici e cald și bine și mai rău de atât n-are cum să-mi fie. De pe podea, lat lipit de ea, ko, n-ai unde să mai cazi. Te poți doar ridica. Cândva.
Somn ioc, mâncare nu-mi mai trebuie, deseori simt că nici aer nu mai am. De multe ori zic că nici nu vreau.
Ce sens are?
Are.
Se numește experiență și este neprețuită. E scumpă, vezi și tu că doare și durează mult până o metabolizezi, dar la următorul hop vei ști cum să sari fără să-ți rupi (iar) glezna.
Fii liniștită, și eu sunt la fel. La fel ca tine. Doar că-s mai tare în gură pentru că am mai multe cicatrici și pielea astfel mai tăbăcită. Dar eu nu mă mai sperii de ziarul împăturit.
Nu ți-am mai scris pentru că știu că orice aș așterne pe hârtie, tu tot ce vrei tu citești. Dacă vrei să lămurim ceva dă-mi un telefon. Două. Trei. Caută-mă și vorbește-mi. Întreabă-mă, verifică, ascultă-mă, cântărește. Știu, e greu. Și n-are rost. Cunosc, am mai auzit asta de câteva ori.
Ți-am dat dreptate în ultimele două-trei mesaje, nu pentru că aveai, pentru că n-aveai absolut deloc, ci pentru că ruptura ta unilaterală a fost atât de bruscă încât n-am mai ştiut exact dacă s-a prăbuşit cerul pe mine, dacă am căzut cu liftul douăzeci de etaje, sau mi-am pierdut mințile pur şi simplu. Sunt nebun, nu? Da, ai dreptate. Am mai auzit asta de câteva ori.
Am visat atât de frumos luni de zile, credeam din nou în zâne bune, încât smucitura din acea dimineață, cu stupidele rochițe, m-a scufundat într-un coşmar din care nu am reuşit nici acum să ies. Și nici nu vreau. Aici e cald și bine și mai rău de atât n-are cum să-mi fie. De pe podea, lat lipit de ea, ko, n-ai unde să mai cazi. Te poți doar ridica. Cândva.
Somn ioc, mâncare nu-mi mai trebuie, deseori simt că nici aer nu mai am. De multe ori zic că nici nu vreau.
Ce sens are?
Are.
Se numește experiență și este neprețuită. E scumpă, vezi și tu că doare și durează mult până o metabolizezi, dar la următorul hop vei ști cum să sari fără să-ți rupi (iar) glezna.
Fii liniștită, și eu sunt la fel. La fel ca tine. Doar că-s mai tare în gură pentru că am mai multe cicatrici și pielea astfel mai tăbăcită. Dar eu nu mă mai sperii de ziarul împăturit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.