Părinții
îi spuneau Veta, probabil de la Elisabeta. Sau Cati, de la Ecaterina. Sau alt
diminutiv similar care mie îmi sună a mamaie, dar ea s-a obișnuit din fașă cu
diminutivul ăsta și așa a rămas și azi.
Frumusețea
vieții ei este tocmai balansul din nume ce se oglindește perfect în viața ei,
în toate domeniile. Până când a deschis ochii și și-a întins mirată aripioarele tocmai ieșită din cocon.
Veta
acasă, nume de babă, dar tânără și iubită pe-afară prin vecinii cu aleea îngustă.
Ea nu se speria de tsunamiul
de urări de bine de ziua ei, considera că e normal așa.
Ea era terifiată de liniștea
mormântală din restul anului și de conformismul celor din jurul ei.
Căs(z)nicie cu copii între patru pereți, dar fetiță mică-mică, pui vesel, alintată peste măsură, cuibărită la pieptul lui sub Soarele ce-o mângâia drăgăstos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.