Străbunicul meu, Lungu i se spunea, a avut șapte copii, șase fete și un băiat - al șaptelea născut, și a murit singur undeva prin Bulgaria, abandonat de copiii ce și-au găsit rostul în alte țări: Grecia, România, Macedonia.
Bunicul meu, cel de-al șaptelea copil de mai sus, a avut și el cinci prichindei la rândul lui, trei cu o femeie și încă doi cu alta, dar a murit tot singur în spital într-o localitate departe de reședința lui, dar în care trăiau doi dintre copii.
Tatăl meu avea doi copii și a murit singur, departe de țară, într-un spital la două mii și ceva de km de casă.
Eu n-am nici un copil cu acte pe inventarul meu. Cum să mă iluzionez că voi muri ”înconjurat de cei dragi”?
Care ”cei dragi”?
Soarta ta ești tu! Nimeni altcineva nu-ți poate dicta fericirea.
Zâmbetul tău e în mâinile tale! Nimeni altcineva n-are dreptul sau puterea să-ți facă decât bine și binele.
Cum spuneam: fiecare doarme fix cum își așterne.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.