Îi explic că are două mâini, două picioare, un cap întreg capac peste gât, și-l îndemn cu blândețe să dea drumul la muncă, poate să-și facă singru tot ce are nevoie. Refuzul meu e ferm și clar în condițiile mai sus menționate.
Dacă vine la mine o femeie și îmi cere ceva sau mă roagă s-o ajut într-un fel sau altul, fără să discute cu mine sau fără ca să-mi explice ce vrea să facă cu sprijinul solicitat, o trimit politicos la plimbare, la treabă, să-și vadă de ale ei, să-și rezolve singură și cu încredere problemele, pentru că este femeie, iar femeile sunt mai puternice decât bărbații, și are tot ce-i trebuie, absolut tot ce-i trebuie, ca să ducă o viață frumoasă, ușoară, dacă-și folosește, bineînțeles, cum trebuie calitățile cu care Bunul Dumnezeu a înzestrat-o și-și speculează cu cap și bun-simț atuurile pe care fiecare doamnă negreșit le are.
Dacă vine la mine o femeie cu un copil sau doi ori trei, uneori fără nici o discuție sau explicație prealabilă, de ce n-am putut niciodată, dar absolut niciodată, să refuz rugămințile ei și solicitările de ajutor sau sprijin?
De ce?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.