luni, 16 noiembrie 2015

Cadouri zilnice. Zi de zi.

Nu cred că există o zi pierdută. Absolut nici o zi nu este, niciodată, pierdută sau irosită. Atâta timp cât suntem pe pământ, nu sub, fiecare zi e câştigată. Şi este cel mai mare şi valoros dar pe care-l primim şi pe care ar trebui să-l apreciem corespunzător.

Zilele trecute am suferit de o criză de sciatică sau ceva dureri crunte în zona muşchilor lombari. Și astăzi sunt încă robot și împăiat. Am înjurat vreo două-trei zile, nici eu nu ştiu pe cine nu. Ieri seară la fotbal băieții au câștigat cu mine în poartă, adică fără mine în teren, și asta m-a durut cel mai tare. :-) 
Când sunt bolnav eu sunt ciufut şi imposibil, dificil sunt de suportat şi când sunt relativ sănătos. Chiar nu ştiu cum m-or suporta cei apropiați și cum de mă mai îngrijește a mea domniță.
Mai devreme vorbeam cu un amic şi-i spuneam că sunt bucuros că am fost nevoit să mă opresc două zile din treburile cotidiene şi să stau forțat de durere acasă la odihnă şi linişte să-mi revin. El spunea că sunt două zile pierdute. Cum spuneam mai sus: nu cred că există o zi pierdută. Absolut nici o zi nu este, niciodată, pierdută sau irosită. Atâta timp cât suntem pe pământ, nu sub, fiecare zi e câştigată. Şi este cel mai mare şi valoros dar pe care-l primim şi pe care ar trebui să-l apreciem corespunzător.
Bucuria trezitului de dimineață ar trebui să fie prima cafea servită încă din căldura aşternutului şi din proximitatea viselor. Și acea energie să-ți dea elan pentru tot restul zilei primite cadou. Să fii viu încă o zi...Doamne! ... ce fericire şi ce privilegiu!

Mănânc cu mâna mea, cu lingura mea, pot duce mâna la gură singur. Asta nu-i puțin lucru. Să ne gândim că sunt mulți care sunt hrăniți cu paiul sau direct prin perfuzii. Eu muşc cu poftă din bucate, alții nici nu visează să mai simtă ceva pe papile. Muşc şi din diverse cărnuri, uneori mai fragede și alteori mai coapte, şi asta este o minunată favoare. Mulți nu mai au poftă, nici os și nici de ce.


Mă deplasez singur de colo-colo, chiar dacă uneori hoitul meu bătrânesc mai dă rateuri şi mă doare. Să nu uităm că sunt semeni de vârsta noastră ce se deplasează în cărucioare, pe tărgi, cu pătura ca televizoarele pe vremuri sau sunt pur şi simplu netransportabili.


Mă uit des la cer. "Ca prostul"... ştiu. Dar eu pot vedea şi norii plimbăreți, şi avioanele ce brădează, şi Soarele şi luna și stelele. Sunt mulți care nu mai au privilegiul acesta. Fie că nu mai au cu ce, fie că nu mai au de ce.

Noaptea merg la culcare în ce pat vreau eu. Şi dorm cu cine vreau eu (sâc!).  Deseori visez, de cele mai multe ori visez frumos. Sunt mulți cei care nu mai au decât coşmare, asta dacă au pat pe care să se întindă sau acoperiş sub care să se adăpostească de bună voie şi nesiliți de vreo sentință rămasă definitivă și executorie.

Sunt mulți care, deşi bogați şi n-o ştiu, nu apreciază luxul celor cinci binecuvântări de mai sus.

Încă o dată: nu cred că există o zi pierdută.
Absolut nici o zi nu este, niciodată, pierdută sau irosită. Atâta timp cât suntem pe pământ, nu sub, fiecare zi e câştigată. Şi este cel mai mare şi valoros dar pe care-l primim şi pe care ar trebui să-l apreciem corespunzător. 
Zi de zi.



2 comentarii:

Marthe poems spunea...

Imi place ce ai scris.Un alt fel de exercitiu de recunostiinta.:)

Gelu M. spunea...

Avem atâtea lucruri pentru care să fim recunoscători și este bine, pentru noi - cel puțin, să le vedem.