Eu nu înșel și nici nu păcălesc pe nimeni.
Nu înșel oameni, nu înșel bărbați sau femei, nu păcălesc pe nimeni cu bună intenție sau dacă nu sunt atacat.
Nu mai fac treaba asta. Recunosc că am făcut-o deliberat în trecut, am scris detaliat de atâtea ori, dar nu mai fac asta în momentul de față.
Și îți spun și de ce nu mai procedez așa:
Ro 2016: să te zbați, să combați, să răzbați;
Ro 2017: să fii, să devii, să parvii;
Ro 2018: să previi, să ştii, să susții;
Ro 2019:
Copiii noştri vor avea ce să ne reproşeze.
Şi vor avea dreptate.
De multe ori durerea vine din faptul că știi că nu poți salva pe toată lumea. Nimeni nu poate face asta, a încercat și Dumnezeu cu Isus și n-a ieșit chiar cum trebuia.
Este ca pe front, ca atunci când în plin război, în spitalul de campanie, militar organizat, ai triajul.
Sunt liniștit că a venit frigul, că dacă aș fi nervos sau agitat, afară e tot frig.
Sunt liniștit că e cam întunecat afară și va mai fi negru încă multe luni de zile, pentru că neliniștea nu m-ar ajuta cu nimic.
Vine cineva la tine și-ți pune pe masă o geantă cu un milion de dolari.
Sunt toți ai tăi, un milion de dolari, cu o singură condiție:
Cu cât agitația nerăbdătoare şi bucuria nesăbuită îți vor fi mai mari că mănânci din ce în ce mai multe prăjiturele delicioase mici, reci şi dulci, adică exact ce ți-ai dorit de mic, este visul oricărui băiețel, nu?, cu atât mai mult şi mai repede vei realiza că
Un topor poate sparge lemne să-ți încălzești casa iarna, dar poate crăpa și capul unui nefericit.
Focul poate încălzi mâncarea copilului tău, dar poate distruge până la temelii o casă ghinionistă.
Cunoașterea profundă și banii pot aduce liniștea, mulțumirea și zâmbetele relaxate, dar și agitație, dorința cancerigenă de mai mult, pierderea somnului și a libertății.
Vezi, de aia n-are ursul coadă și a lupului se fâlfâie...
Riscând o dată nesăbuit și fără urmări este un noroc. Ideal ar fi să te oprești și să nu mai faci asta niciodată. Puțini reușesc, majoritatea revine precum criminalul la locul faptei. Iar a doua oară și-o fură negreșit.
Este fix la fel ca la violența domestică.
”- Te iubesc!
- Da' cu ce-am greşit?!?”Toate au un timp potrivit al lor, propice performanței. Nici prea devreme, nici prea târziu.
Oricât de mult ți-ai dori tu să se întâmple asta în ianuarie-februarie, din tot suflețelul tău și oricât ai fi de băiat/fată bun(ă) și oricâte rugăciuni vei spune și oricâte mătănii vei băga, florile tot în aprilie-mai vor înflori.
Viața e altundeva și trece repede...
Reiau o poveste găsită acum vreo douăzeci de ani și necitită suficient:
„Un om de afaceri american se plimba pe plajă, într-un mic sat mexican de pescari. O barcă intră în port şi pescarul coboară cu un coş plin de pești proaspeți. Americanul îl felicită pe pescarul mexican pentru peștii săi frumoşi şi îl întreabă:
-Cât timp ţi-a luat să pescuieşti aceşti pești?
-Destul de puţin, răspunse mexicanul.
-Dar de ce nu ai rămas mai mult, că să prinzi mai mulţi pești? întreba bancherul.
-Pentru că aceşti câţiva pești ne ajung mie şi familiei mele. E suficient!
-Şi ce faci în restul timpului?
-Păi, mă scol când vreau, mă duc să pescuiesc un pic, mă joc cu copiii mei, îmi fac siesta împreună cu nevasta… Seara ne ducem în sat să bem un pahar de vin, cântăm la chitară cu prietenii… O viaţă plăcută, ce mai!
Americanul îl întrerupe:
-Ascultă! Eu am un M.B.A. de la Harvard şi pot să te ajut. Ar trebui să începi prin a pescui mai mult şi cu beneficiile astfel obţinute să îţi cumperi un vas mai mare. Cu banii pe care o să ţi-i aducă acest vas, poţi să-ţi cumperi un al doilea şi tot aşa până când vei avea o mică flotă. Apoi, în loc să vinzi peştele unui intermediar, ai putea să negociezi singur cu fabrica sau să-ţi deschizi propria fabrică de peşte. Aşa ai putea să renunţi la sătucul ăsta şi să te muţi la Mexico City, Los Angeles sau chiar New York şi să-ţi dirijezi de acolo propriile afaceri…
Mexicanul întrebă atunci:
- Cât timp ar lua toate astea, domnule?
- Cam 15-20 de ani, răspunse bancherul.
-Şi după asta, domnule, ce urmează? întrebă pescarul.
-Ei bine, după asta vine partea frumoasă, răspunse americanul zâmbind. La momentul oportun, poţi să-ţi introduci societatea la bursă şi să câştigi milioane!
-Milioane? se minună mexicanul. Şi apoi?
-Apoi poţi să ieşi liniştit la pensie, să te scoli când ai tu chef, poți să pescuieşti un pic, să te joci cu nepoţii şi să îţi faci siesta cât pofteşti cu soţia ta. Iar serile ai putea să le petreci bând un pahar de vin şi cântând la chitară cu prietenii tăi…”
Soarta ta ești, zâmbetul tău e în mâinile tale.
Viața e altundeva și trece repede...
Chiar ești adorabilă când...
Ești adorabilă când zâmbești și atât.
Ești adorabilă când mă asculți cu ochii mari și nu clipești, știi?, ca Mimi.
Ești adorabilă când deși nu înțelegi, dar accepți și zâmbești copilăroasă.
Ești adorabilă când mi te supui și mai ales când te dăruiești fără să-ți cer, și fără condiții, și pentru totdeauna, știu.
Ești adorabilă când înghiți, când te îneci, când mai apoi când zâmbești extaziată lăcrimând.
Ești adorabilă când mă urmezi relaxată cu ochișorii ciel strâns-închiși ştiind bine că nimic rău n-are să ți se întâmple atât timp cât ești lângă mine.
Ești adorabilă când îmi pui în față mâncare gustoasă gătită cu răbdare și dragoste de tine și mai adorabilă cât insiști să cinăm împreună.
Ești adorabilă cândva, undeva, cumva.
Știu că tu știi, nu știu dacă eu scriu tot ce știu când ești tu adorabilă...
Motto:
”Ea: Suntem la fel!
El: Niciodată.”
Prolog:
Toată lumea face bani, are prieteni mulți și glorie online.
Libertate, liniște și zâmbete relaxate constante... mai puțini.
E ok, e normal, fiecare găsește ceea ce caută.
Aur cauți, munții ai să-i răscolești.
Toți am trecut prin mari greutăți în viață, prin furci caudine sau cumpene de nesuportat, dar puțini am păstrat capul limpede, sus și zâmbicios în ciuda vicisitudinilor.
Nu suntem la fel, niciodată n-am fost, și în vecii-vecilor nu vom fi.
Pentru că:
Tu nu poți să spui ceea ce spun eu, deși ai vrea, dar ți-e rușine.
Tu nu poți nici măcar să scrii ceea ce scriu eu, deși tare ți-ai dori, te întrebi ce va zice lumea.
Tu nu îți permiți nici măcar să dai like la ceea ce scriu eu deși îți place cum gândesc, știi că alți proști îți urmăresc pașii și nu vrei să pari rebelă.
Tu nu ai curajul să dai share la ceea ce scriu eu deși dai des share la porcării de sens contrar, de calitate net inferioară a ceea ce produc eu, doar ca să te aprobe turma și să nu fii ostracizată.
Tu nu îți permiți nici măcar să ai curajul să gândești în micuța ta cutie craniană ceea ce trăiesc, scriu și gândesc eu spunând fiecăruia cu care mă intersectez fix același lucru.
Tu nu îți permiți nici 1% din ceea ce fac, scriu, spun și gândesc eu. Tu ești doar un sclav/o sclavă, indiferent câți bani ai și câți prieteni sunt în jurul tău la bine și de nivelul ierarhic la care ai ajuns în compania multinațională al cărei rob prost plătit pe viață vei fi.
Tu ești sclav/ă propriului sistem de gândire și nefericirea ta e legată strâns de problemele de sănătate, de cele de relaționare cu cei dragi și altele sufletești, dar și de toate celelalte de care te plângi zi de zi. Problemele tale sunt legate ombilical de incapacitatea de a te vedea limpede în oglindă și de profunda și toxica dependență faț de ceea ce spun și ce cred ceilalți proști din jurul tău. Cât timp nu ai puterea să spui, să scrii și să distribui exact ceea ce simți, ceea ce gândești, ai să rămâi toată viața ceea ce ai fost dintotdeauna: un sclav și o sclavă.
Concluzie:
Dar nu te supăra, nu îți face griji, nu ești singur/singură: peste 90% din populație sunt asemenea ție. Ești ok. Ești între ei tăi. Mulți prieteni aidoma ție. Și nu, nu e turmă, ai dreptate, e doar gloată. Deciziile luate de voi se văd pe fața voastră și în privirile voastre. Ți-am tot spus: banii fac și au toți proștii, caracter mai puțini.
Post scriptum:
Nu suntem la fel, niciodată n-am fost, și în vecii-vecilor nu vom fi.
Clară?
Pentru că:
Am auzit de prea multe ori ”eu...niciodată aia și ailaltă...”.
”Niciodată eu nu am să fac chestia asta sau chestia aia, e rușinos, eu nu-s genul, e scârbos...!” Și acel ”niciodată” a durat câteva ore sau maxim o zi.
Am auzit de prea multe ori ”eu nu am să îl părăsesc niciodată pe cutărescu, este Bărbatul vieții mele, este iubitul meu, este soțul meu, este viața mea, sufletul meu, niciodată-niciodată nu am să mă despart de el”. De prea multe ori de la verbalizarea acestor cuvinte până în momentul în care acel ”niciodată” ”în vecii-vecilor amin!” a venit n-au trecut mai mult de câteva câteva ore sau zile.
Să nu spui niciodată ”niciodată” este o vorbă măiastră. Planurile sunt făcute pentru a te ghida, dar ele sunt orientative, nu fixe. Un plan bine întocmit îți permite ca pe parcurs, pe traseu, în baza elementelor din teren nou apărute, să poți să modifici traiectoria sau amplitudinea, sau forța, sau durata, de așa manieră încât să îți optimizezi rezultatul sau să îți atingi ținta mult mai bine sau mult mai ușor.
Femeile fac asta natural, ancestral, bărbații trebuie învățați sau ghidați în acest sens.
Niciodată să nu spui ”niciodată”.