Un convoi care trebuie să ajungă împreună la destinație are o limită simplă: dacă unul accelerează prea mult, grupul se rupe. Camioane, oameni în drumeție, motociclete, nave sau orice altă formație care trebuie să rămână compactă au o limită simplă: dacă cel mai rapid accelerează prea mult, unitatea dispare. Unii ajung înainte. Alții rămân în urmă sau nu mai ajung niciodată. Iar ceea ce trebuia să fie o deplasare împreună, într-un bloc unit, devine, încet, mai multe drumuri separate.
Mi se pare că aceeași logică se întâlnește și în organizații. Un lider poate merge foarte repede. Poate vedea înaintea celorlalți, poate decide rapid, poate avea energie, experiență, ambiție și o capacitate extraordinară de execuție. Dar dacă oamenii pe care îi conduce nu pot ține pasul cu el, viteza lui nu mai este neapărat un avantaj. Poate deveni chiar problema.
Am văzut oameni foarte buni care au ajuns să-și țină singuri organizația în spate. Ei decid, ei verifică, ei corectează. Ei vorbesc cu clienții importanți. Ei rezolvă problemele dificile. Și intervin când cineva greșește. Știu aproape tot ce se întâmplă. Sunt indispensabili. Și tocmai aici începe pericolul. Pentru că o organizație care depinde permanent de omul din vârf nu este neapărat puternică. Uneori, doar are un om foarte puternic care compensează zilnic slăbiciunile sistemului.
Am avut și eu momente în care am crezut că dacă pot face un lucru mai repede, mai bine sau mai sigur decât ceilalți, ar trebui să-l fac eu. Pare eficient. Pe termen scurt, chiar este. Pe termen lung însă, creează dependență. Oamenii nu mai învață să decidă singuri pentru că tu decizi primul. Nu mai caută soluții pentru că tu le găsești. Nu mai își asumă responsabilitatea pentru că știu că, la nevoie, vei apărea și vei rezolva.
Iar tu ajungi să te întrebi de ce nimeni nu poate face lucrurile fără tine. Răspunsul poate fi chiar în oglindă. Uneori, liderul nu are o echipă slabă. Are o echipă pe care a obișnuit-o să nu fie nevoită să devină puternică.
Cel care merge primul vede, poate, doar ce se află imediat în fața lui. Cel care privește întregul convoi poate observa și cine obosește, unde se rupe ritmul, ce obstacol apare, cine are nevoie de ajutor și dacă direcția aleasă mai este cea bună.
Leadershipul nu înseamnă să fii cel mai rapid om din coloană. Înseamnă să faci posibil ca oamenii din coloană să ajungă împreună. Asta cere uneori să încetinești. Alteori să lași pe altcineva să meargă înainte. Să nu răspunzi tu la prima întrebare. Să nu rezolvi tu prima problemă. Să permiți unui om să greșească într-un loc în care greșeala poate fi reparată. Să-i dai spațiu unui om bun să devină și mai bun decât tine într-o anumită zonă. Cred din ce în ce mai mult că liderul nu trebuie să meargă neapărat primul. Trebuie să știe doar unde merge și să se asigure că oamenii vor ajunge acolo împreună.
Știu că nu este ușor. Mai ales pentru oamenii care au construit ceva cu propriile mâini și care au învățat, ani la rând, că dacă vor ca lucrurile să iasă bine trebuie să le facă ei. Dar există un moment în orice construcție în care această regulă începe să coste prea mult. Dacă tu trebuie să fii permanent primul, cel mai rapid, cel mai informat, cel mai prezent și cel care vede tot, atunci poate că nu mai conduci o echipă. Poate că ești motorul ei. Iar un motor care trebuie să tragă permanent întregul convoi nu are voie să se oprească.
Adevărata maturitate a unui lider începe în momentul în care poate să facă un pas în spate fără ca lucrurile să se oprească. Nu pentru că nu mai contează, ci pentru că a construit suficient de bine încât ceilalți pot continua.
Cea mai grea întrebare pentru un lider: Dacă eu nu mai merg înaintea tuturor, cine din echipa mea poate duce mai departe ce am construit? Dacă răspunsul este „nimeni”, problema nu este că echipa merge prea încet. Poate că liderul a mers prea mult timp în fața ei și prea tare. Iar dacă ai o echipă, o afacere sau un proiect în care simți că viteza ta a devenit limita celorlalți, poate că merită să te oprești puțin și să privești convoiul din spate. Nu ca să vezi cine este cel mai slab. Ci ca să vezi ce trebuie construit pentru ca toți să poată merge mai departe în siguranță.
Poate că asta ar fi și o întrebare bună pentru o conversație față în față, într-un dialog: dacă eu nu mai merg înaintea tuturor, cine din echipa mea poate duce mai departe ceea ce am construit?
Dacă am discuta tema asta într-un seminar, ce întrebare ai aduce cu tine?
Dacă ceva din ce ai citit te-a făcut să te gândești la propria echipă, la un lider sau poate chiar la tine, scrie-mi. Uneori, o conversație bună începe exact de la întrebarea pe care nu ne-am pus-o încă.
Elimină zgomotul. Construiește valoare. Condu clar.
#Leadership #ExecutiveClarity #Management #Delegation #TeamDevelopment
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc. Bine ai venit!