Animale drăgălașe: unde ești tu? | Episodul 58 din 111

Imaginează-ți o vreme în care, pentru a ajunge la mâncare, trebuia să te urci în copac și să o culegi. Drumul dura zeci de secunde sau minute bune. Cățărarea ți se părea firească, iar masa avea gustul efortului tău. Masa în sine putea dura zeci de minute sau chiar ore de festin lent. În povestea asta, raiul pe Pământ era aievea. Toți păreau fericiți.

Când mâncarea va veni în prafuri și pastile, iar masa va dura o secundă, maximum trei, riscăm să supraviețuim tot mai eficient și să trăim tot mai puțin. Mușchii se vor atrofia fără cățărare, creierul se va tolăni pe spate, iar sufletul se va simți debusolat în trupul smuls din rai. Cred că ne vor cădea și dinții, din lipsă de activitate. Rămâne de văzut ce vom mai fotografia pentru story, dacă farfuria dispare. Punem doar tubul cu nutrienți? Deocamdată suntem în tranziție, iar viața este încă foarte frumoasă. Chiar dacă nu toți am ajuns aici, există oameni care au început să descopere că mai puțin poate fi mai bine și că mai încet poate fi mai sănătos.

Mâncarea, banii, casa, mașina, vacanța, electronicele, hainele, distracția, bărbatul, femeia: toate sunt astăzi pe repede-înainte, la discreție sau pe credit pentru toată lumea. Tot mai multe lucruri sunt astăzi la îndemână, pe loc sau pe credit. Cu cât obținem mai ușor ceea ce ne dorim, cu atât riscăm să ne întrebăm mai rar încotro mergem. Și de ce, ceea ce este mult mai important. Cui îi folosește tot drumul acesta la deal? Și câți Sisifi avem, de fapt, în jurul nostru?

Îți descriu mai jos specimenele acelor vremuri, ca un naturalist din viitor, cu drag și cu un zâmbet. Ceea ce-ți doresc și ție, dacă ți-e pe plac sau voie. Procentele sunt estimările mele, făcute din observație și din experiență, nu dintr-un recensământ al speciei. Ia-le cu un gram de toleranță: n-am șublerul la mine azi.

Bărbații erau de șase feluri:

1. Robii (peste 55%). Munceau zi-lumină și strângeau „un ban alb pentru zile negre". Munca fără măsură îi putea duce până la epuizare sau boală. Salariul acoperea abia una-două luni de cheltuieli, așa că nu rămânea mai nimic de pus deoparte după pensie. Viața lor se rezuma la serviciu, pat, rate, pâine și distracție, apoi iar de la capăt, până la doctor sau până în pământ. Presa a relatat cazuri de tineri care au muncit până la epuizare, iar cei apropiați au înțeles asta abia la final. Robi existau la toate nivelurile, de la necalificați la top manageri și CEO, pentru că pâcla de pe ochi nu ține seama nici de educație, nici de venituri, nici de clasa socială. Le lipseau răbdarea și, uneori, capacitatea de a vedea încotro îi ducea ritmul acesta.
2. Sclavii veseli (aproximativ 25%). Erau robi mai evoluați, care luau totul cu strop de zâmbet. Lesa era ceva mai largă, dar zgarda era la locul ei, tot cu țepii spre gât. Doar că veselii deschiseseră un ochi, unul singur, și simțeau că ceva nu este în regulă. Păreau glumeți și relaxați, iar la o privire atentă se vedeau cearcănele, datoriile, atacurile de panică și bolile venite prea devreme. Planningul corporatist le promitea marea cu sarea mereu „la anul". Ei spuneau „viața e frumoasă" și „oricum tot în mormânt ajungem".
3. Visătorii (cam 15%). Pentru ei totul era posibil, iar viitorul mereu roz, chiar când deciziile conducătorilor le îngreunau viața. Vedeau doar partea bună, chiar și acolo unde lipsea. Nu aveau răbdare să verifice cum stau lucrurile și să afle ce se află în spatele cortinei. Mulți își puneau ultima speranță într-un miracol, fără să mai verifice dacă nu cumva puteau face ei înșiși ceva.
4. Haiducii negri (aproximativ 3,9%). Nu mai credeau în regulile jocului și, odată ce începuseră să vadă cum funcționează lumea, hotărâseră să-și ia partea pe căi ilicite. Îi găseai în orice domeniu, de la micul buticar la marele afacerist. Voiau îmbogățirea imediată cu orice preț, iar nerăbdarea îi împingea spre greșeli. Unii ajungeau la pușcărie. Alții își păstrau averile și învățau să se miște mai discret, devenind, în timp, hiene albe.
5. Hienele albe (aproximativ 1%). Unele proveneau dintre haiducii prinși și retrași, iar cele mai multe erau la fel ca ei, dar înțeleseseră că liniștea valorează mai mult decât bogăția. Trăiau pe lângă marii producători, la vedere și perfect legal, totul „la alb". Trăiau din oportunitățile lăsate de alții și știau să le valorifice fără să iasă prea mult în față. Agitația și nerăbdarea nu mai erau prezente la ele zi de zi, doar la ocazii.
6. Urșii (aproximativ 0,1%). Erau cei mai rari. Munciseră la galere în copilărie și în tinerețe, dar învățaseră să acumuleze și să investească încet, pe îndelete, cu răbdare. Strânseseră informații și resurse de supraviețuire (celebra osânză, bârlogul, stupii de miere) și aveau ambii ochi deschiși, deși fuseseră și ei păcăliți de vulpițe. Dormeau mult, mormăiau puțin, se retrăseseră din gregaritate și savurau puține delicatețuri, dar bune, sănătoase pe termen lung. Înțeleseseră mai repede decât alții că în „mai puțin" stă cheia fericirii. Majoritatea îi privea ca pe niște ciudați, iar lor nu le păsa. Erau mai tineri decât în buletin, mai liniștiți decât se aștepta lumea, mai sănătoși și mai zâmbitori decât celelalte viețuitoare.

Doamnele aveau șapte modele. Nu pretind că le-am înțeles pe toate și nici nu mă hazardez să dau lecții. Le-am observat, atât. Cu un zâmbet, sper eu, nu cu răutate.

1. De casă. Erau cele mai des întâlnite. Erau cele care țineau casa și familia în mișcare, adesea în timp ce aveau și un job solicitant. Găteau, organizau, creșteau copii, strângeau după ceilalți și încercau să țină pasul cu același „mai mult”, „mai repede”, „mai bine”. Zi de zi, de la capăt.
2. Gașca. Trăiau în ritmul grupului, mereu împreună, în locuri aglomerate și cu multe „fată, ai văzut?!". Rar rămâneau singure cu propriile gânduri.
3. În vitrină. Mereu aranjate, prezente pe terase și în selfiuri zilnice, își căutau valoarea în privirile celorlalți. Căutau confirmare în cursuri, aplicații și privirile celorlalți, sperând că, într-o bună zi, lumea le va confirma valoarea pe care încă nu reușeau să și-o recunoască singure.
4. Șefele gri. Cum care șefe gri? Le cunoști pe toate. Coordonau familia, echipa, calendarul și jumătate din oraș, iar griul venea din oboseala de a ține totul în picioare și din prea puțin timp pentru ele însele.
5. Fluturașii roz. Mov, roșu, lila, fucsia, roz: exteriorul lor era mereu o explozie de culoare, iar drumul spre propriul interior abia începea.
6. Războinicele. Își doreau egalitate și erau hotărâte să o obțină cu orice preț. Luptau pe toate fronturile, uneori cu un preț mare: ritm epuizant, presiune continuă și prea puțin spațiu pentru odihnă, reflecție, vulnerabilitate sau propria lor feminitate și gingășie, dacă acestea erau importante pentru ele.
7. Suflețicile. Nu erau multe, dar se făceau simțite pentru cei care știau să le recunoască. Aveau blândețe, răbdare, delicatețe, ochii deschiși spre ele însele și un ritm propriu, ancestral, sănătos. Am scris despre ele și în alte episoade.

Știu că unele descrieri pot să doară, dar cineva trebuie să pună și puțină sare la mâncare. Vrei să mai deschidem o categorie nouă? Eu aș mai avea două, dar voi scrie altădată despre ele.

În care dintre aceste animale te recunoști azi și în care ai vrea să te recunoști peste un an? Un răspuns sincer la întrebarea asta poate deschide o conversație interesantă. Îmi poți scrie în comentarii sau în privat. Dacă îți vine în minte cineva care s-ar recunoaște cu zâmbetul pe buze, trimite-i textul.

Da, și eu vă iubesc!

Soarta ta ești tu! Zâmbetul tău este în mâinile tale.

Zi de zi. Mergem mai departe. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Rabdare #Autocunoastere #RitmulMeu #Echilibru