Toată viața am crezut că liderul trebuie să fie în față. Am înțeles cu greu, și cam târziu, că exact acolo îi pierzi pe cei mai slabi din echipă. Mă gândesc acum la Ana și Paul, de acum câteva zeci de ani, pe care i-am lăsat în urmă fără să-mi dau seama, cu ochii în cifre și în ținte înalte. Nu i-am mai recuperat niciodată. Lecția am învățat-o, și o scriu azi aici.
Este arhicunoscut că viteza maximă a unui convoi, fie că sunt camioane, motociclete sau vapoare, nu e dată de cel mai rapid element, ci de cel mai lent. Asta e valabil doar când grupul merge compact, organizat, ca un tot unitar. De regulă, un convoi disciplinat nu-și pune elementul cel mai performant în frunte, pe un traseu lung.
Orice grup care vrea să ajungă la destinație, cu pierderi cât mai mici pentru toată lumea, procedează la fel: pune în față pe cel mai vulnerabil sau pe cel mai lent. El deschide cărarea și îndepărtează obstacolele pe care altfel le-ar fi întâlnit toți ceilalți, iar mergând primul stabilește ritmul pe care îl poate ține întregul grup.
Dacă cel mai puternic element ar conduce coloana, la un moment dat cei mai slabi n-ar mai putea ține cadența. Ar rămâne în urmă. Unii ar abandona. O imagine foarte răspândită despre haitele de lupi spune ceva asemănător. Potrivit ei, lupii străbat zilnic kilometri întregi, prin păduri, peste dealuri, uneori prin zăpadă până la brâu, în căutarea hranei sau a adăpostului. Primii care merg în șir indian, deschizând poteca, sunt cei mai slăbiți, bolnavii, răniții. Ei sunt cei expuși primii, dacă apare un pericol. După ei vin lupii tineri, puternici, dar neexperimentați. Apoi femelele. Abia la coadă se aliniază masculii maturi, cei mai puternici. Iar cel mai adesea, ultimul din tot șirul e liderul, părintele haitei. El privește tot ansamblul din spate, în liniște, și de acolo ia deciziile cele mai bune pentru haită.
Folosesc povestea cu lupii ca metaforă, nu ca regulă biologică. Specialiștii în lupi, printre ei L. David Mech, nu confirmă această ordine în toate situațiile, pentru că ea diferă după sezon, zonă și resursele de hrană. Ideea rămâne totuși valoroasă: un grup înaintează în ritmul celui care are nevoie de sprijin, iar timpul petrecut astfel împreună are valoare pentru toți. Dar ideea principală rămâne valoroasă. Ca la o ieșire între prietene unde se vede același lucru: ora de plecare o stabilește cea care încă își caută cheile, și nimeni nu se supără, pentru că ajung toate împreună.
Rareori, în viață, primul e și cel mai important. Și aproape niciodată cel din față nu e și creierul grupului. Tacticianul, strategul, cel care vede tabloul întreg, stă uneori mai în spate, cu o perspectivă mai largă. De acolo, privind calm întregul grup, se pot lua decizii mai bune pentru toți.
Tu ai stat vreodată în față, când locul tău era, de fapt, mai în spate? Dacă în seminarul live care urmează am vorbi despre cum recunoști locul potrivit într-un grup, ce întrebare ai aduce? Scrie-mi în comentarii sau în privat.
Dacă ai un prieten sau o prietenă convinsă că liderul trebuie mereu să fie primul, trimite-i rândurile astea. Poate ajung la cineva care avea nevoie să le audă, iar pe mine mă ajută să ajung la mai mulți oameni.
Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.
#IdeiCoapte #Mentorat #Echipă #Perspective #Tineri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc. Bine ai venit!