”Omnis festinatio ex parte diaboli est”, adică, într-o traducere relaxată,se spune că orice fel de grabă are în ea ceva drăcesc. De ce oare există societăți mai puțin dezvoltate economic și mai puțin supertehnologizate în care anumite probleme de sănătate mintală par să aibă o altă amploare decât în lumea civilizată și hiperconectată? De ce bolile canceroase, de inimă și de ficat, par a avea incidența mai mare în lumea agitată cu internet și abundență la poartă?
De ce atât de multe studii din Occident arată că mai fericiți sunt cei care locuiesc și petrec majoritatea timpului mai aproape de pământ și natură, cu aer mai curat, decât cei care își petrec zilele între betoane, sticlă, asfalt? Cei care au liniștea și tihna dimineților devreme și a serilor târzii, în loc să bată cu asiduitate cluburile, mall-urile, terasele, restaurantele și alte zone cu aer condiționat cu mirosuri standardizate și priveliști care rareori depășesc pereții lor?
Mi se întâmplă deseori să ajung în sat, la mine la țară, și să am impresia, la nici o jumătate de oră de la sosire, că timpul încetinește brusc. Nu doar că încetinește, ci chiar pare că se oprește în loc. Acolo, la țară, n-am ceas, n-am televizor, n-am sonerie, n-am internet. Mobilului îi închid soneria uneori; intră oricum automat pe „relax” în zonă sau îl las în casă sau pe prag când lucrez sau stau prin curte. N-am vâjâiala mașinilor de la oraș, n-am praful, aglomerația, agitația, stresul și mizeria capitalei.
Acolo, liniștea, zâmbetul, calmul și lentoarea mă cuprind ca o mare caldă, turcoaz, peste care bate blând Soarele dimineții sau al apusului. Rai. Aici, la țară, înțeleg cu greu, dar nu-i mai judec și nu-i mai cert, am închis capitolul acesta definitiv. Cum pot unii să se ascundă de binefăcătorul Soare? Să stai cât mai mult în cutii de beton sau de sticlă, să te ascunzi cu obstinație în conservele de metal corporatiste, să folosești atât de puțin razele tămăduitoare ale Soarelui… astea erau curiozități extraordinare pentru mine.
Acum nu mă mai miră nimic. Fiecare are dreptul să aleagă, doar e democrație, nu?, și oricum toți pretind că știu ce-i mai bine pentru ei. Și așa și este, se vede pe fiecare: pe chip, pe ochi, pe trup, pe suflet. Da, și sufletul se vede! Atât de clar uneori...
Sunt și alții care abia așteaptă, aproape zi de zi, să-și clătească ochii în răsărit și în apus. Să stea cu trupurile cât mai mult la Soare, desculți pe sol, să respire aerul curat al naturii, să miroasă iarba proaspăt tunsă și miresmele florilor. Acum e toamnă și a venit răcoarea. Dar va reveni curând primăvara...
Știm cu toții ce înseamnă subnutriția alimentară. Uneori vine din lipsă, alteori din dezechilibru, neatenție sau alegeri proaste. Așa se întâmplă și cu accidentele și incidentele. Inclusiv cu cele sentimentale. Pentru că puțini se uită la conținut, la miez, marea majoritate se uită galeș la poleială. Bineînțeles că fiecare primește fix ceea ce caută cu obstinație. Cere și ți se va da!
— Și cum fac asta? Cum fac să-mi fie mai ușor? Să mă descurc printre pericole și oportunități? Cum fac să reușesc mai repede? Care-i șmecheria?
— Nu-i nicio șmecherie la mijloc. Dar graba sigur nu-i bună și nici n-o recomand. Și eu m-am grăbit și am ajuns tot cu capul de asfalt. E simplu ce ai de făcut. Trebuie doar să vrei. Dar să vrei cu adevărat.
— Ce să vreau? La ce te referi?
— Este bine să te uiți jur-imprejurul tău. Atât! Te uiți cu atenție, în liniște. Te uiți și observi. Te uiți și înțelegi. Te uiți și, ușor-ușor, cu răbdare, lucrurile devin clare pentru tine. Vei ști ce ai de făcut. Dar, orice ai face, nu te grăbi.
— Cred că trebuie să-mi schimb ochelarii. Mă tot uit de ani de zile și nu prea văd rezolvări și nici oameni de calitate.
— N-au ochelarii nicio vină. Ar trebui să deschizi mai întâi ochii.
Ce ne facem însă cu subnutriția emoțională și cu cea sentimentală? Pe acestea cum le reglăm? Cum procedăm cu malnutriția amoroasă? Oare există obezitate sentimentală?
Ochii deschiși și liniștiți sunt greu de găsit. Înțelepciunea a fost mereu doar un condiment excepțional, greu de găsit și de păstrat, în marea masă a calităților unui om. Toată lumea știe asta și degeaba alergăm și batem câmpii: în interior, în mai puțin și mai încet se află răspunsul. Acolo este comoara, acolo a fost dintotdeauna. ”Noli foras ire, in te ipsum redi, in interiore hominem habitat veritas”, mai ții minte?
— Să-ți fie rușine că te-ai gândit la prostii.
— Dar cum ți-ai dat seama că m-am gândit acum la prostii? Nu neg, sunt doar curios.
— Ți-a apărut zâmbetul ăla al tău larg sprijinit pe colțul gurii.
— Dar ăla apare și când adulmec o mâncare apetisantă.
— Da, dar la mâncare nu ți se învârt și ochii în același timp ca la ruletă…
Nu cred că există rău absolut și nici bine universal. Pur și simplu nu cred că există așa ceva. Istoria ne arată că în orice alb aparent pur există umbre, iar în orice negru există, uneori, puncte de lumină. Așa este și cu oamenii: sunt un amestec. Un amestec fascinant. Depinde ce vrei de la ei, de ce vrei de la relația cu ei și pentru cât timp.
Cum spuneam: soarta ta ești tu! Restul sunt povești.
Dacă am vorbi despre asta într-un seminar live, ce întrebare ai aduce: cum reușești să încetinești ritmul când totul în jur te împinge la fugă sau cum deosebești agitația cotidiană de liniștea interioară?
Dacă rândurile astea ți-au adus aminte de un loc sau de un moment în care respirai cu adevărat, trimite-le mai departe cuiva drag.
Zi de zi. Mâine este o nouă zi.
#IdeiCoapte #Liniște #Echilibru #Mentorat #Tineri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc. Bine ai venit!