N-am cum să-mi ascund complet mușchii. Nu pe toți. Nici măcar pe ăia fleșcăiți. N-am cum să calc altfel, n-am cum să mă mișc altfel. Așa m-am obișnuit să-mi port corpul. Mai pun câte un tricou mai larg, o cămașă mai mare, iar sub costum, mă rog, toată lumea arată cam la fel. Dar cine știe să se uite și să măsoare sau să cântărească din priviri înțelege ce-i dedesubt. Nu-i trebuie toată pielea la vedere ca să-și dea seama ce-i sub blană. Da. Sub blană.
Am fost sportiv în copilărie și adolescență. Am făcut performanță. Și bani. După ce m-am lăsat, n-am lăsat și mișcarea. Sală, bazin, tenis, sac, fotbal, alergare, fiare și altele. Nu trec, de regulă, mai mult de trei-patru zile fără să fac ceva. Uneori sport, alteori pur și simplu o plimbare lungă, de șase, șapte, opt sau nouă kilometri.
Corpul a rămas, într-un fel, cu memoria lui. „Nu te mai umfla așa în pene! Stai și tu normal. Apropie brațele alea de corp. De ce umfli pieptul ăla atâta? Ce te miști ca un cocoș?!” Poate. Dar ăsta-s io. Și n-am cum să-mi opresc scrisul. Nu acum. Va veni și vremea asta. Curând. Când voi fi liniștit pe deplin. Încă nu sunt. Sunt în lucru. Încă.
N-am cum să nu vorbesc și să nu spun ceea ce cred. Adevărul. Adevărul meu, măcar. Să spun atunci când mi se pare că lucrurile sunt pe arătură, că cineva minte cu nerușinare, că altcineva vorbește din auzite sau că, pur și simplu, se spun prostii cu prea multă siguranță. Eu vorbesc și scriu, în primul rând, din ce am trăit. Direct pe pielea, mintea și sufletul meu.
Am făcut ceva școală, diverse cursuri, specializări și alte pierderi de vreme educative și culturale. Am lucrat în tot felul de activități, în diferite forme de organizare și acționariat și la aproape toate nivelurile. Am citit câte ceva. Am văzut multe. Am trăit și sus, și jos. Am dat și cu capul de asfalt. Am respirat și aerul rarefiat al înălțimilor.
Poate de aceea unele lucruri le simt înainte să le pot explica. Și, uneori, le spun. Nu mă pot abține întotdeauna. Și nici nu vreau. Nu mai vreau. Mă mai rețin puțin, uneori. Mai ales atunci când nu vreau să stric aura cuiva aflat în vogă sau în lumina reflectoarelor. De multe ori prefer să-i spun direct, la ureche, după ce pleacă fanii înfierbântați și scena se răcește. Nu pentru că aș avea eu ultimul cuvânt. Ci pentru că, uneori, un om are nevoie să audă și altă perspectivă decât cea pe care i-o aduc aplauzele și gloria.
Spun platitudini de multe ori. Scriu și idioțenii sau idiosincrazii, destul de des. Nimeni nu-i perfect, nu? Și nici nu mai concurez cu nimeni. Am promis asta. Dar poate că aici este partea pe care am înțeles-o mai târziu: să fii tu nu înseamnă să ai mereu dreptate. Înseamnă și să poți spune ce crezi fără să te agăți de ideea că trebuie să ai ultimul cuvânt.
Cine știe să se uite, înțelege ce-i dedesubt. Sub chelia generoasă. Părul nu mi-a căzut chiar degeaba-degeaba. Nu trebuie să mă citești din scoarță în scoarță și nici să mă asculți ținând prelegeri ca să-ți faci o idee despre omul cu care ai de-a face. Uneori nu trebuie să spun prea multe. Cine știe să asculte, poate înțelege multe și din liniște. Uneori, liniștea spune destul. Și liniștea mea este încă puțină. Atâta câtă este deocamdată, dar lucrez la asta.
Știi și tu bine că n-ai cum să-i îndrepți pe cei care nu vor să fie îndreptați. Nici pe cei care nu vor să fie ajutați nu-i poți ajuta. Nimeni nu poate, nici n-ar fi bine să faci binele cu forța. Nici dragoste cu de-a sila nu se face, asta o știm de când lumea. Dar pot da o mângâiere din când în când. Pot întinde o mână dacă cealaltă vine și ea cu avânt spre mine. Nu-mi cade mâna. Nici tronul.
„Tu crezi că le știi pe toate? Nu te mai da deștept! Crezi că dacă spui tu adevărul, ai să rezolvi ceva? Sau ai să trezești pe cineva?”
Nu. Nu cred. Nici nu intenționez asta. N-am aroganțe de-astea. Eu abia mă trezesc, cu greu și lent, pe mine. Poate că asta încerc să fac și aici: să mă înțeleg pe mine, spunându-vă ce am înțeles până acum. Iar dacă, din când în când, ceva din ce scriu te face să te oprești puțin, să te gândești altfel sau să-mi scrii și să-mi spui „eu văd lucrurile altfel”, atunci poate că n-am scris chiar degeaba.
Sper că aceste rânduri îți vor fi de folos, îți vor aduce puțină bucurie sau, măcar, puțină pace. Dacă simți că ar putea fi utile și altora, dă-le mai departe. Poate că, fără să știm, deschidem astfel o conversație care merită purtată.
Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.
#IdeiCoapte #Experiență #Autenticitate #Viață #Dialog
Dacă ceva de aici te-a dus cu gândul la cineva, poate că merită să știe și el. Sau ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc. Bine ai venit!