Nu cred că există o zi pierdută. Absolut nicio zi nu este, niciodată, pierdută sau irosită. Atâta timp cât suntem pe pământ, nu sub el, fiecare zi este câștigată. Și poate fi cel mai mare și mai valoros dar pe care îl primim.
Zilele trecute am avut o criză de sciatică sau ceva asemănător, cu dureri crunte în zona lombară. Și astăzi încă sunt puțin robot și împăiat. Am înjurat vreo două-trei zile, nici eu nu mai știu pe cine. Ieri seară, băieții au câștigat la fotbal cu mine în poartă, adică fără mine în teren, iar asta m-a durut aproape cel mai tare.
Când sunt bolnav, sunt ciufut și greu de suportat. De fapt, nici când sunt relativ sănătos nu sunt chiar ușor. Nu știu cum mă suportă cei apropiați și, mai ales, cum de încă mă îngrijește a mea domniță.
Dar tocmai aceste două zile în care durerea m-a obligat să mă opresc m-au făcut să mă gândesc la ceva simplu. Un amic îmi spunea că am pierdut două zile, pentru că n-am putut să-mi văd de treburile obișnuite. Eu cred exact contrariul. Poate că nu am pierdut două zile. Poate că am primit două zile. Zile gratis și libere în care să mă opresc, să stau acasă, să mă odihnesc, să mă uit în jur și să-mi amintesc cât de multe lucruri primesc în fiecare zi fără să le mai văd cu adevărat.
Dimineața, faptul că te trezești ar trebui să fie primul cadou. Cafeaua băută încă din căldura așternutului, aproape de ultimele fragmente ale viselor, poate fi deja o mare bucurie la începutul zilei. Să fii viu încă o zi... Doamne! Ce fericire și ce privilegiu!
Mănânc singur. Duc lingura la gură cu mâna mea. Pare ceva banal până când te gândești că există oameni care nu mai pot face asta și sunt hrăniți cu paiul sau prin perfuzii. Eu mușc cu poftă din mâncare. Uneori din ceva mai fraged, alteori din ceva mai bine făcut. Și mă bucur de gust. Pentru unii, lucrurile acestea nu mai sunt o posibilitate.
Mă deplasez singur prin casă și prin lume, chiar dacă uneori corpul îmi mai dă câte un semnal că nu mai este chiar cel de acum treizeci de ani. Și asta este un dar. Sunt oameni care se deplasează în cărucioare, pe tărgi sau care depind de alții pentru cele mai simple drumuri.
Mă uit des la cer. „Ca prostul”, știu. Dar văd norii, avioanele care îl brăzdează, Soarele, Luna și stelele. Pot să ridic ochii și să le văd. Și abia când te gândești la cei care nu mai pot face asta, înțelegi că și simplul fapt de a privi cerul este o formă de bogăție.
Noaptea merg la culcare în patul meu, în casa mea, lângă cine vreau eu. (Sâc!) Dorm. Visez. De cele mai multe ori, chiar frumos. Sunt oameni care nu mai au un pat, un acoperiș, liniște sau siguranța zilei de mâine.
Și atunci mă întreb: câți dintre noi suntem, de fapt, bogați și nu știm?
Poate că adevărata bogăție nu începe cu ceea ce avem în plus, ci cu ceea ce încă putem face. Să ne ridicăm din pat. Să respirăm. Să mergem. Să mâncăm. Să vedem. Să auzim. Să iubim. Să ne uităm la cineva drag. Să avem încă o zi în față.
Sunt recunoscător că pot fi recunoscător. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta.
Și de aceea mă întorc la ce spuneam la început: nu cred că există o zi pierdută. Nicio zi în care te-ai trezit nu este irosită. Poate că nu toate zilele sunt ușoare, frumoase sau productive. Unele ne dor. Unele ne opresc. Unele ne schimbă planurile. Dar, cât timp suntem aici, fiecare zi este un dar.
Poate că asta ar trebui să învățăm mai devreme: să nu așteptăm să pierdem ceva ca să înțelegem cât de mare era darul pe care îl aveam.
Zi de zi.
Sper că aceste rânduri îți vor fi de folos, îți vor aduce puțină bucurie sau, măcar, puțină pace.
P.S.
Poate că despre lucrurile acestea ar merita să vorbim și față în față. Despre cât de multe avem, cât de puțin vedem și cât de repede uităm să fim recunoscători. Dacă ai simți că o astfel de discuție ți-ar fi de folos, mi-ar plăcea să o avem. Scrie-mi un cuvânt în mesaj și revin la tine.
Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.
#IdeiCoapte #Recunoștință #Viață #Liniște #CreștemÎmpreună
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc. Bine ai venit!